Linkuri accesibilitate

Mircea V. Ciobanu: „cartea este un obiect aristocratic, spre deosebire de televiziune şi internet care sunt văzute ca surse democratice”


Despre „cea mai frumoasă şi mai de folos zăbavă - cetitul cărţilor…”



Ziua internaţională a cărţii și a dreptului de autor (Copyright) azi, cititori Dumneavoastră. Ar fi cu siguranţă deja banal să reamintim ce au spus unii - vorbind de moldovenii trecutului, despre „cea mai frumoasă şi mai de folos zăbavă - cetitul cărţilor…”. Dar cum stau lucrurile acum? Cât şi ce se citeşte la această oră când oferă de carte pare, în mod paradoxal, mai mare decât pasiunea de a citi? O convorbire la această temă cu scriitorul Mircea V. Ciobanu.

Europa Liberă: Sper, dle Ciobanu, că ni se va ierta formalitatea prilejului - Ziua cărţii şi a dreptului de autor, azi. Dar, pe de altă parte, a devenit „ciudat” - în mod obişnuit - să se vorbească despre cărţi, lectură şi pasiunea pentru ea. Vi se pare firesc? Adică e chiar, poate, demodat, să vorbim despre – mi-e jenă oarecum să spun – cultul pentru carte?
Mircea V. Ciobanu: „Nici nu ştiu dacă vreau să vorbim despre „cultul cărţii”. Poate mai bine despre carte ca necesitate. Cartea ca obiect şi cartea ca instrument. Mi se pare şi mir prea solemn şi nu ştiu cât de eficient.”

Europa Liberă: Vorbind de cititul cărţilor ca un fel de fenomen de masă, totuşi, în ce măsură moldoveanul de acum este un produs al lecturii? Este cartea pentru omul obişnuit de astăzi sursa reperelor etice, estetice? Este cartea ceva în care cetăţeanul regăseşte punctele cardinale – sudul, nordul, estul, vestul existenţei sale?

Mircea V. Ciobanu:
„Aici ar trebui să dau un răspuns oarecum bifurcat. Pentru că dacă mă uit după cum vizitează moldoveanul librăriile sau după cum cumpără cărţile noastre sau ale altora, atunci ar trebui
să spun că nu e o preocupare decât foarte rară a lui.
Dar, pe de altă parte, ai întrebat şi despre lecturi şi în cazul de faţă eu aş zice că da, este un om crescut pe lecturi omul care citeşte şi scrie, dar nu numaidecât din cărţi. Adică, se informează şi din alte surse, inclusiv în cele mai varii domenii, nu mă refer doar la ştiri. Pentru că nu există numai carte. Există şi internetul în primul rând.

Îl văd permanent pe moldovean răsfoind dacă nu nişte cărţi electronice, cel puţin nişte surse electronice. Aşa că eu cred că lucrurile se vor aşeza în măsura în care ava avea accesul la tot genul de informaţii, va alege cea care îi trebuie. Nu este o tragedie, dar moldoveanul nici nu este cel care cel mai des accesează sursele de informaţii, oricare ar fi ele.”

Europa Liberă: Este oare cititul cărţilor doar apanajul unei minorităţi, considerate pe bună dreptate sau nu, elitare? Şi vă întreb, deoarece cunoaştem fiecare dintre noi numeroase persoane care au încetat să mai deschidă o carte din clipa în care nu i-a mai obligat sistemul de învăţământ să o facă?

Mircea V. Ciobanu:
„Cred că este. Cred că este o preocupare pentru elită. În genere, cartea este un obiect aristocratic, spre deosebire de televiziune şi internet care sunt surse democratice. Şi în acest sens prea puţină lume apelează la luxul acesta care este cartea şi care devine şi în lume un obiect mai rar solicitat decât alte surse.

Aici este şi o parte proastă. Sursele la îndemână, sursele care nici măcar nu-ţi antrenează memoria, ca să-şi aminteşti pe ce raft stă cartea respectivă, pur şi simplu ai accesat motorul de căutare şi ai găsit
Obiectul acesta aristocratic este o sursă sigură şi o sursă cu care trebuie să stai pe îndelete...
informaţia, îi face pe toţi să citească prima informaţie la îndemână, care nu întotdeauna este verificată. Şi în acest sens, dacă cineva ar face o analiză, ar vedea că obiectul acesta aristocratic este o sursă sigură şi o sursă cu care trebuie să stai pe îndelete şi să faci aşa cum procedau oamenii pe timpuri, secole în urmă, intelectualii, care iarăşi nu erau majoritari.”

Europa Liberă: Vorbind despre cartea ca necesitate, din punctul Dvs. de vedere, ce cărţi ar fi de neiertat să nu fie citite în viaţa unui om? Altfel zis, ce cărţi ar fi obligatorii pentru un om – multe, puţine – ca acesta să se simtă oarecum împlinit?

Mircea V. Ciobanu:
„Obligatorii - nu aş folosi acest cuvânt. Poate cărţile care ar fi recomandate. Şi aici însă aş face o paranteză – recomandate pentru anumite vârste sau oameni cu anumite predispoziţii. Nu cred că ar trebui să existe cărţi obligatorii. Sunt necesare chiar cele din şcoală. Şi ele sunt necesare pentru că au fost ghicite cele necesare. Dar sunt nişte repere comune. La fel cum, dacă nu am cunoaşte acelaşi alfabet, nu ne-am înţelege, dacă nu am cunoaşte aceiaşi limbă, nu ne-am înţelege în discuţia orală. Şi în felul acesta sunt câteva cărţi, coduri, care majoritatea se consumă la nivelul şcolii.

Dar eu pot să recomand un anumit gen de lecturi care Jules Verne

Jules Verne

ar putea să deschidă gustul pentru lectură copiilor predispuşi spre asta, dar care nu ştiu cu ce să înceapă. Astea sunt uşor deductibile din experienţa cititorilor din toată lumea - Jules Verne, acesta este Wells (Herbert George Wells), așa este Mark Twain…

Europa Liberă: Amintiri din copilărie (de Ion Creangă)?

Mircea V. Ciobanu:
„Şi Amintiri din copilărie. Dar cele pe care le-am numit mai sus nu au fost impuse de şcoală. Ele au venit prin bibliotecă la copil. Înseamnă că ele au fost testate de umanitate şi s-a văzut că ele funcţionează.

Şi sigur că după aceasta au început să fie citite şi cărţi cum sunt „Stăpânul inelelor” sau ceva în genul acesta fantasy, care sunt nişte „derivate” ale primelor şi nu ar trebui să ne sperie. Important e că la o anumită vârstă să se citească cărţi care deschid gustul pentru lecturi şi, prin acest gust, se va ajunge şi la „Numele trandafirului” (Umberto Eco), şi la „Ulysses a lui [James] Joyce sau „Ulysse a lui Homer.

Europa Liberă: Pe de altă parte, există în opinia Dvs. cărţi „toxice”, să le spunem, pe care orice om ar trebui să înveţe să le evite? Poate anumite tipărituri de adormire a spiritului critic, de exemplu, sau care ne transformă într-un fel de evlavioşi ipocriţi…

Mircea V. Ciobanu:
„Da, există. Şi faptul că există nişte cărţi cu adevărat nocive, tot în diferite sensuri, dar tocmai asta mă face să zic: hai să nu vorbim la modul solemn despre carte, despre carte ca abstracţie, ci să vorbim despre nişte cărţi concrete. Umberto Eco

Umberto Eco

Există aceste cărţi şi ele ar putea să fie evitate. Dar, vedeţi ce se întâmplă: trebuie să ai în spate multe lecturi bune ca să faci distincţia între „Numele trandafirului” şi „Codul lui Da Vinci”. Pentru unii ar fi una şi aceiaşi, deci o aventură şi într-un caz şi în altul. Dar ca să înţelegi că într-un caz este o mică speculaţie pe subiect literar şi în alt caz este literatură autentică, în afară de experienţă nu poţi să sugerezi nimic.

Şi mai există ceva: există criticul literar, comentatorul de carte. Dacă el este profesionist, atunci exact aşa ca şi atunci când vrei să cumperi o pictură şi te îndoieşti dacă este de cea mai bună calitate, oricât de mare amator şi cunoscător de pictură ai fi, oricum apelezi la un expert. Şi în cazul de faţă este bine să citeşti şi critică literară, şi literatură care comentează cărţile, eseistică, sigur să apelezi la criticii credibili. Şi în cazul acesta lucrurile se rezolvă.

Dar nocivitatea aceasta nu înseamnă, ca să nu ajungem la cealaltă extremă, că anumite cărţi ar trebui interzise. Chiar în nici un fel nu trebuie interzise. Ele trebuie penalizate prin oprobiul public, sau chiar Codul penal când cheamă la violenţă şi ură rasială. Dar ele trebuie întotdeauna penalizate post-factum şi niciodată nu trebuie impusă a anumită cenzură, o anumită selecţie, pentru că se vor găsi oameni care vor interzice anumite cărţi din anumite raţiuni, motivând însă cu raţiuni cu totul altele.”
XS
SM
MD
LG