Linkuri accesibilitate

Victor Ponta vrea să prindă alegerile prezidenţiale de partea bună a gratiilor.



Victor Ponta s-a retras în buncăr la Ministerul Apărării nu pentru a cugeta, ci pentru a acţiona. E drept că nimeni nu l-a considerat vreun sihastru gata să trăiască partea cea aspră şi grea a Săptămânii Patimilor canonindu-se şi căindu-se pentru multele şi desele păcate cu mintea şi gura. Şi, într-o perioadă de tulburări în care se aud zăngănit de arme şi comenzi de adunare chiar pe graniţă, retragerea în cazarmă e o gafă monumentală. Totuşi, agenda internă e pe primul loc. Victor Ponta vrea să prindă alegerile prezidenţiale de partea bună a gratiilor.


Eventual, după cum promite, vizitându-l pe Traian Băsescu la penitenciar. De partea cealaltă, preşedintelui pare să nu-i mai priască nimic. El îşi apără cu ranga împuţinata bătătură, pârjolind câmpii politici şi otrăvindu-şi discursurile să le cadă greu adversarilor. Nu se apără doar pe sine, ci şi pe cele două fiice şi mâna de dezertori din PDL care ar vrea şi ea un vot. Şi-a păstrat tirul orientat către premier însă, pentru că nu-i pătrunde blindajul de rinocer, mai risipeşte muniţia şi pe cei din jurul acestuia.

Cine-şi imaginează că sudalmele şi păruielile se nasc din grija faţă de omuleţii din statistici, din teama faţă de balanţa de plăţi a zilei de mâine sau din îngrijorarea că viitorul de aur rugineşte ar trebui să privească atent scena politică. E drept, sentimentele de ură, frică şi dependenţă ale celor doi sunt amestecate. Se detestă, dar au nevoie unul de celălalt pentru a ţine atenţia publicului la dospit. Monopolizează instinctele morale şi virtuţile civice, ba chiar şi curiozitatea şi fantezia privitorilor. Dau senzaţia că toţi ceilalţi sunt figuranţi, de prisos. Cu alte cuvinte, indiferent cât de reale şi profunde sunt sentimentele reciproce, premierul şi preşedintele trebuie să-şi îmbogăţească relaţia cu multe accesorii pentru a lua ochii publicului. Se strâng atât de tare în braţe că-şi citesc gândurile în ochi. Amândoi protagoniştii şi aghiotanţii lor (care scapă şi ei câte-un ghiont) sunt parteneri într-o relaţie de coabitare aprigă a cărei miză este, cu certitudine, viaţa de după moartea politică a fiecăruia dintre ei. Acest sentiment simplu şi firesc de frică a înseilat programul politic şi guvernamental de bază. Este o frică veche din perioada suspendărilor prezidenţiale, eficientă şi azi, nu degeaba premierul ameninţă că-l va suspenda pe preşedinte în ziua dinainte să-i expire mandatul. Aşa, să-l prindă o zi la Cotroceni fără imunitate, să-l poată evacua cu duba.

Odată cu convocarea comisiei parlamentare pentru cercetarea modului în care a cumpărat fiica preşedintelui terenul din comuna Nana s-a trecut la faza pe familie. A îndreptat cineva pistolul cu capse către familia prezidenţială? Nu-i nimic. Preşedintele armează televiziunile şi mătură tranşeele inamice. Cum spuneam, e vorba despre supravieţuire.

Certurile din ultima vreme au spulberat multe dintre miturile care le ţineau unora de cald. Acela al independenţei justiţiei, de pildă. Nu demult, din raportul Serviciului Român de Informaţii rezulta că toate convorbirile şi documentele interceptate ajung pe masa preşedintelui şi a premierului. Ca să ştiţi cine vă intră în casă. Nu e de mirare că autorităţile sunt curioase, trăim doar într-o ţară care, zic sondajele, tânjeşte după totalitarism şi centralizare, vărsând lacrimi nostalgice după cel mai iubit dintre politruci. Dacă pentru marele patron care e statul şi patronii privaţi, de multe ori copii de casă ai grupurilor de interese, criza a fost pretextul pentru a încălca prevederi şi principii de bază ale contractului social cu angajaţii, războiul antiterorist a fost pentru serviciile secrete ocazia ideală să penetreze orice intimitate, mai ales cea a adversarilor politici.

Traian Băsescu, care nu şi-a ascuns dependenţa faţă de serviciile secrete, a fost mereu suspect de bine informat în privinţa incomozilor arătând mereu unde o să cadă sabia justiţiei şi cât de adânc va tăia. Pretinde că primeşte sute de sesizări la registratura Palatului Cotroceni de la diverşi oameni de bine şi îşi întemeiază prorocirile pe acestea. Folosindu-şi desigur, şi talentul personal de a condimenta totul cu invective, abilitate antrenată într-o îndelungată viaţă de mâncat conserve pe covertă. Să observăm, în treacăt, că, se pare, bine-informaţii petenţi nu i-au spus nimic despre milioanele de euro făcute, zice-se, de prietenul fiicei sale mai mari din afaceri cu statul.

După ce preşedintele a zăngănit lanţurile la urechile şefei comisiei care cerceta legalitatea vânzării terenului de la Nana a fost evident pentru toată lumea că la mijloc nu este o simplă alunecare pe-alături a limbii, ci o întreagă filosofie de viaţă. A devenit evident că preşedintele nu pregetă să folosească arme pentru distrugerea în masă a adversarilor, dacă situaţia politică o cere. Că justiţia e un accesoriu al discursului său politic, folosită să temporizeze situaţiile de criză, să le gestioneze, hrănind din timp în timp presa cu dumicaţi picanţi din viaţa incomozilor sau trimiţându-i pe unii mai introvertiţi să-şi scrie blogurile din închisoare. Instituţiile democraţiei au decăzut lent, dar sigur, golindu-se de semnificaţii şi diferenţe, devenind substituibile sau secundare. De aceea geografia guvernamentală şi locul biroului premierului în aceasta nu are nicio semnificaţie directă. Ne spune doar că nu e nevoie de Palatul Victoria pentru a lua decizii importante. Cum nu e nevoie nici de Parlament pentru a adopta o lege. Sau de Tirbunal pentru a stabili o sentinţă. Cine-şi mai imaginează că la Palatul Victoria se adoptă vreo decizie guvernamentală fără să fi fost discutată, mai întâi, în familie, să-şi dea OK-ul şi guru-ul stalinist? Cine-şi mai imaginează că primarul Mazăre îşi face fanteziile cu oamenii din Constanţa şi Madagascar fără să aibă pe creştet mâna protectoare a şefilor? Cine-şi mai imaginează că prietenul fiicei celei mari a preşedintelui sau cine ştie ce interlop de partid câştigă contracte de milioane pentru că sunt buni afacerişti? Singura preocupare a politicienilor este să-şi ţină în funcţiune reţeaua de influenţă, pentru că de aici le vine puterea. Chiar şi un duşman e bun, dacă e puternic şi se lasă îmblânzit de dragul telespectatorilor.

Pentru a da o lovitură de imagine, dornic, deopotrivă să pară că are totul sub control, Victor Ponta s-a ascuns între militari. Armata continuă să fie o instituţie bine cotată, dă sentimentul de putere şi nici nu se ştie de unde scoţi bastonul de mareşal. Premierul are nevoie să se identifice cu o instituţie de putere, alta decât detestatele servicii secrete sau dubioasa Direcţie Anticorupţie. E drept, armata nu citeşte poşta altuia şi nu ascultă convorbirile telefonice, dar publicul se lasă mai lesne impresionat dacă te vede în carlinga unui F-16 făcând pe copilotul. Chiar dacă nu ştie cine pilotează cu adevărat avionul.
XS
SM
MD
LG