Linkuri accesibilitate

„O poveste misterioasă despre mecanismele puterii politice şi ale mass-mediei” (Jorge Semprun).




Continent al tuturor exceselor, imaginabile şi inimaginabile, America Latină a dat şi cele mai cutremurătoare romane politice, neapărat cu bătaie metafizică, de-ar fi să le pomenim doar pe câteva: Abaddon, Exterminatorul; Eu, Supremul; Toamna patriarhului; Recursul la metodă; Războiul sfârşitului lumii ş.a.m.d. Argentinianul Tomas Eloy Martinez ne propune la rându-i, prin Zborul reginei, Curtea Veche, 2005, „o poveste misterioasă despre mecanismele puterii politice şi ale mass-mediei” (Jorge Semprun), potenţată de-o „cronică a unei crime, oglindă a unor conştiinţe, sondare a unei identităţi” (Carlos Fuentes).

Argentina anilor ’90. Temutul director al lui El Diario, atotputernicul Camargo se foloseşte de cunoştinţele aprofundate în ale Sfintelor Scripturi, de care să dovadă proaspăta angajată Reina Reims, pentru a ridiculiza „viziunile mistice” ale preşedintelui ţării, implicat (şi prins!) în traficul de arme. După care, se dă la ea, în ciuda avertismentelor fetei: „Îmi place ceea ce fac, îmi place să scriu. Nu pot să pierd aşa ceva, domnule director […] Nu pot avea scurtcircuite […] mai ales cu dumneavoastră”. Şi tot atunci „Reina simţi că trupul uriaş şi de temut peste care cădea trezea în ea o dorinţă pe care nu şi-o închipuise niciodată”. Peste alte câteva pagini, „nu avea remuşcări din pricina intimităţii la care ajunsese cu Camargo, nici pe departe. […] În veci n-avea să-i ceară ceva, nu voia absolut nimic”. Ceea ce nu ştie încă tânăra femeie e că bărbatul şi-o va revendica pe de-a întregul, voind-o doar pentru el, iar atunci când în viaţa Reinei apare un alt iubit („a fost uimită că trupul acela era al ei şi nu al alteia, fiindcă lăsase trupul să-i dispară şi nu şi-a închipuit că, la întoarcere, avea să-i aparţină într-atât”), răzbunarea nu se va lăsa aşteptată. Degeaba îşi va revendica ea dreptul la propria viaţă („Sunt o fiinţă umană, Camargo. Nu poţi să mă iei şi să mă laşi. Nu-ţi aparţin”), răspunsul lui cade ca o ghilotină: „Pe mine nu mă părăseşte nimeni”. Pentru început, îl plăteşte pe-un boschetar s-o violeze, „fiindcă ea te-a trădat cu sexul acesta […], n-ai să laşi nimic, nimic din făptura ei nepângărit sau nevătămat, nici un strop din sângele ei neotrăvit”, apoi, după câteva tentative ratate de şi-o apropria, „scoţi firesc revolverul […], ţinteşti spinarea femeii şi apeşi pe trăgaci”.

Şi n-am spus nimic de bătaia metafizică a cărţii, nici de numeroasele simetrii ce transformă scrierea lui Tomas Eloy Martinez într-o Biserică Neagră!
14 aprilie ’14
XS
SM
MD
LG