Linkuri accesibilitate

„Gluma-i glumă, dar nu ne vedem capul de lucru...”


Ludmila Popovici în studioul Europei Libere de la Chișinău

Ludmila Popovici în studioul Europei Libere de la Chișinău

Jurnalul săptămînal al Ludmilei Popovici.




Ludmila Popovici este Director Executiv al RCTV Memoria și membră a Consiliului IRCT. Născută la 14 decembrie 1963, în orășelul Sângerei, a absolvit Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „N. Testemițanu” unde a lucrat ca asistent universitar din 1991 până în 2001. În 2010 a absolvit studiile de masterat în Psihologie, ULIM. În 1999 a creat Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”, unde activează până în prezent ca Directoare. A promovat terapia narativă în asistența victimelor și a redactat două culegeri de mărturii: „Destine Spulberate”, apărută în 2005, și „Vreau să visez și să zbor din nou”, în 2014. A promovat și editat Protocolul de la Istanbul (Manual ONU pentru investigarea și documentarea torturii), care a devenit accesibil pentru toți specialiștii relevanți, datorită eforturilor Centrului Memoria. Finalistă a Programului „Peace Maker Women” 2012, al Institutului pentru Pace și Justiție (IPJ), Universitatea din San Diego, California, SUA.

Luni

Ziua m-a prins în avionul Viena-Chișinău, revenind de la Copenhaga, unde am participat la ședința Consiliului IRCT, al cărui membră sunt și eu. Am ajuns acasă aproape de orele două, iar dimineața mă uitam la ceas ca la cel mai mare dușman. Dar la câte aveam planificate pentru această săptămână, am lăsat perna la locul ei și m-am „adunat” asupra listei de sarcini, ca să văd cu ce să încep.

Avem planificată Conferința de comemorare a evenimentelor din aprilie 2009, cu lansarea cărții „Vreau să visez și să zbor din nou”.
Pe lângă revizuiri de documente, definitivarea agendei, trimiterea mesajelor de reamintire despre invitații, comunicarea cu parteneri, colegi din alte ONG-uri, am avut parte și de momente de excepție împreună cu o parte dintre protagoniștii cărții pe care urmează să o lansăm.

Împreună cu colegele mele, Svetlana și Violeta, ne-am înțeles să ne vedem cu patru dintre beneficiari, pentru vre-o oră, ca să punem la punct mai multe detalii din agenda conferinței. Dar nici nu am observat cum a zburat timpul până se făcuse 21.00, în care am discutat, planificat, repetat, confirmat sau stabilit ce avem de făcut. Dar am și cântat și am râs cu poftă de unele epizoade amuzante și glumele lor. Unele momente erau elemente veritabile de terapie de grup, de care aveam nevoie cu toții, în contextul săptămânii care a început. Știu că nu va fi ușoară…

Marți

Noaptea spre marți am dormit rău. Probabil că din cauza oboselii sau mai degrabă din cauza emoțiilor neplăcute, cauzate de lipsa de reacții din partea unor instituții relevante la invitațiile noastre, trimise încă cca 10 zile în urmă. Este știut că mulți dintre invitați confirmă participarea în ultimul moment, dar oricum, inima îmi cam tremură de emoții chiar de dimineață.

Nu este ușor să organizezi un eveniment cu o tematică care nu este atractivă. Ba mai mult, doar cuvântul „tortură” trezește la nivel de subconștient sentimente de frică, iar o reacție des întâlnită este reticența. Omul este o ființă delicată și sensibilă, cu un sistem de apărare complex și deseori reacția de bază este „fuga”. Astfel, cred că foarte multă lume, care chiar dacă aprobă și ne respectă pentru ceea ce facem, aproape că involuntar se țin cât mai departe de victimele torturii, dar și de Centrul „Memoria”. Ca altfel eu nu-mi pot explica de ce se întâmplă această distanțare sau evitare.

Ca să mai diminuez din tensiunea internă, încerc să zâmbesc cât de mult pot, să glumesc pe seama mușchilor mei chinuiți de maratonul de cca 30 km parcurși împreună cu fiul meu în weekend-ul trecut prin Copenhaga. Aveam două rable de biciclete oferite de familia care ne-a găzduit - a lui avea probleme la frâna de picior, iar la a mea era ruptă cea de mână, dar ne-am descurcat binișor, dacă fac abstracție că am căzut de două ori.

A propos, la următoarea ediție „fete pe biciclete” din Chișinău, o să întreb dacă primesc și fete mai mărișoare de ani…

Gluma-i glumă, dar nu ne vedem capul de lucru și suntem plini de emoții pentru conferință. Încerc să-mi încurajez colegele, să le ajut cu pregătirea prezentărilor pentru Conferință. Facem ordine în listele de invitați și bifăm din sarcinile realizate, dar emoțiile cresc fără de voia noastră, odată cu primirea unor mesaje de refuz de participare. Oricum, speranța moare ultima, iar noi sperăm că totul va fi bine…

Miercuri

Ajunsă în oficiu, mai arunc o privire la lista de sarcini. Oftez adânc și îmi dau seama că deplasarea mea la Copenhaga a cam afectat comunicarea mea cu colegii și pregătirile de Conferință. Este important să nu scăpăm nici un detaliu, mai ales că suntem puțini pentru un volum atât de mare de sarcini. Plus că avem și activitatea de bază – asistența beneficiarilor, care este o prioritate pentru noi.

Azi am discutat la telefon și cu un potențial beneficiar, pe care l-am programat pentru o altă zi, deoarece vizita primară necesită mai mult timp.

Ziua de lucru a zburat repede, dar am putut pleca acasă cu toții abia după orele 22.00. Cine ne-ar crede? Mulțumesc colegilor mei pentru munca depusă, pentru răbdarea nemărginită și pentru adevărata vitejie în muncă, de care dau dovadă. La sigur că ei merită medalii, dar cine să le ofere?

Joi

Ziua cea mare, plină de emoții… M-am bucurat să văd că sala a început să se umple de lume. Au fost câteva ore pline de emoții, amintiri și chiar lacrimi, în care mi-am dat seama încă o data, că eforturile noastre de a fi alături de acești tineri extraordinari sunt foarte importante, utile și apreciate. Pentru mine valoarea umană este supremă. Cuvintele Dlui Victor Boboc, tatăl băiatului ucis în timpul protestelor din primăvara lui 2009, m-au făcut să admir și mai mult acești părinți pentru curajul de a trăi cu o durere enormă în suflet. Cuvintele sincere ale protagoniștilor cărții și cântecele lor au trezit un val de emoții în sală și numărul celor care au dorit să vorbească în partea a 2-a a Conferinței a crescut.

M-a mișcat până la lacrimi Dna Marit Helene Evjemo, Șefa Misiunii NORLAM în Moldova, care în luarea sa de cuvânt și-a exprimat cu emoții impresiile sale cu privire la cartea „Vreau să visez și să zbor din nou”. Nu mă miră faptul că suntem mai degrabă înțeleși de cineva din afară, decât de cei din Moldova, care în funcțiile pe care le au, ar trebui să fie alături de noi.

În final, chiar dacă am avut mai multe piedici decât sprijin, am reușit să organizăm un eveniment de succes, la care au participat cca 120 persoane, mai mulți decât ne-am așteptat. M-au încurajat impresiile și opiniile multor participanți și a colegilor din alte ONG-uri. Deci, mergem înainte!

Vineri

Cine a zis că e ușor să organizezi un eveniment public, cum a fost Conferința de ieri? Aș vrea să-l văd cum se simte a doua zi. Că pe mine mă dor toți mușchii, de parcă am alergat ieri la maraton.

Continui să primesc mesaje de felicitare, încurajare și mulțumire de la colegi, prieteni care au fost la Conferință. Continui să primesc invitații la emisiuni Radio, TV pentru următoarele zile.

Am reușit să vorbesc un pic și cu beneficiarul înregistrat azi pentru prima dată. Chiar dacă au trecut cinci ani de la evenimentele care l-au îngrozit, el relatează unele detalii de parcă le-ar fi trăit acum
Am obosit de toata palavrageala asta, Domnilor deputați! Când vă veți gândi cu adevărat la oameni? ...
câteva zile. Of, cum să facem lumea să înțeleagă cât de grave pot fi unele traume în viața tinerilor?

La un moment dat am început să privesc, de fapt să ascult on-line Ședința Parlamentului cu privire la evenimentele din aprilie 2009, dar nu am aflat nimic nou… Am obosit de toata palavrageala asta, Domnilor deputați! Când vă veți gândi cu adevărat la oameni?

Spre seară mai bifez unele sarcini realizate și îmi fac planuri de week-end. Pe lângă participarea de sâmbăta seara la o emisiune TV, pentru ziua de duminică avem o invitație la o sesiune informativă cu elevi din toata republica, veniți la Olimpiada de istorie. Sper să le fie interesant să primească cartea, să-i vadă, să-i asculte și să-i audă cântând pe niște băieți extraordinari, care acum cinci ani și-au dorit o Moldovă mai democratică.

Deci, ce o să mai fac în week-end? Cam asta: 1) o să văd ce mai fac florile mele, pe care le-am cam neglijat în ultimul timp; 2) o să verific cele două familii de albinuțe, că poate au nevoie de mine; 3) Iar duminică merg la mama, la Sângerei! Îmi este atât de mult dor de ea, cu inegalabilul ei simț al umorului. Îmi este dor de zeama ei specială, dar și de bunătățile pe care le coace. Îmi este dor și de florile din grădina ei, care înfloresc înaintea la ale mele, deoarece au mai mult soare. Ori poate că au mai multă atenție din partea ei? Doar florile sunt și ele ca niște ființe vii…
XS
SM
MD
LG