Linkuri accesibilitate

Înfrângerea stângii la alegerile municipale din Franţa era previzibilă...


Noul premier al Franței, Manuel Vallss.

Noul premier al Franței, Manuel Vallss.

....singura necunoscută rămânând amploarea ei.



Duminică s-au înregistrat o adevărată derută a Partidului Socialist şi o puternică ofensivă a dreptei.

Stânga a pierdut peste 150 de oraşe, iar printre ele localităţi importante precum Toulouse, Saint-Etienne, Reims, Dunquerque, Limoges (unde municipalitatea era de stânga din 1912, adică de 102 ani!), Amiens, Tourcoing, Tours, Valence, Angers (oraş al stângii din 1977), Roubaix, Quimper (unde fostul primar, Bernard Poignant, este şi consilier al preşedintelui Hollande).

La aceste multe oraşe pierdute de socialişti se adaugă localităţi, mai ales din regiunea pariziană, Bobigny, de exemplu, considerate până acum a fi zona rezervată a comuniştilor şi care au basculat şi ele la dreapta.

Singura consolare a socialiştilor este alegerea Annei Hidalgo drept primar al Parisului, numai că majoritatea de care ea dispune în consiliul municipal este fragilă, aleşii socialişti fiind nevoiţi să se bazeze pe sprijinul consilierilor ecologişti şi comunişti.

Nu e de mirare că toţi comentatorii politici au socotit scrutinul de duminică e realmente un dezastru pentru socialişti.

Cât despre cauzele usturătoarei înfrângeri, ele sunt evidente: cifrele tot mai alarmante ale şomajului, avalanşa de impozite şi taxe, deficitul bugetar şi sentimentul de insecuritate al francezilor.

Altfel spus, niciuna din promisiunile făcute cu aproape doi ani în urmă de François Hollande nu a fost dusă la îndeplinire.

În timpul campaniei electorale care l-a condus către preşedinţie, Hollande a declarat că un preşedinte ce constată eşecul flagrant al politicii sale ar trebui să se gândească serios la demisie. Era, fireşte, o declaraţie electorală.

O demisie s-a produs luni, dar a fost aceea a primului ministru Jean-Marc Ayrault.

În timpul mandatului său, Ayrault a avut o prestaţie ştearsă, mulţumindu-se să rămână în umbra lui Hollande şi acceptând şi acum să joace rolul ingrat de ţap ispăşitor.

Să ne reamintim că de mai multă vreme cei doi, Hollande şi Ayrault, atinseseră cote record de nepopular.

Numindu-l pe Manuel Valls în funcţia de prim-ministru, Hollande face o mişcare abilă, dar riscantă.

Valls are, paradoxal, o imagine bună printre alegătorii de dreapta, datorită faptului că a dovedit fermitate în chestiunea imigranţilor (au stârnit reacţii contradictorii, se ştie, afirmaţiile sale cum că vocaţia romilor este să se întoarcă în ţara de origine).

Contestat de ecologişti şi de partidele de la stânga socialiştilor, Valls este şi un potenţial periculos concurent al lui Hollande la viitoarele alegeri prezidenţiale.

În sfârşit, nimeni nu ştie care abilitatea luiValls în materie de economie adică tocmai acolo unde se cer reforme structurale urgente.

Până una-alta, primul gest demn de semnalat al noului prim-ministru este aducerea în guvern a lui Ségolène Royal, fosta tovarăşă de viaţă a lui François Hollande.

Marginalizată şi umilită în ultimii ani de tovarăşii ei de partid, Ségolène Royal îşi ia într-un fel, pentru moment cel puţin, revanşa.
XS
SM
MD
LG