Linkuri accesibilitate

Istoria: o „activitate aproape involuntară de judecată rațională”


Jacques le Goff în cursul unei dezbateri televizate în emisiunea „Apostrophes”

Jacques le Goff în cursul unei dezbateri televizate în emisiunea „Apostrophes”

În amintirea unui mare istoric francez: Jacques Le Goff (1924-2014).



Există oameni de cultură, puțini, de care, fără să-i fi cunoscut direct, te atașezi cu ușurință, citindu-le o primă carte de idei, și te desparți foarte greu atunci cînd dispar. Unul dintre ei, istoricul medievist și gînditorul Jacques Le Goff a părăsit luni această lume, lăsînd în urmă, o ultimă carte purtînd ca titlu o întrebare, una mereu actuală: Istoria trebuie decupată cu adevărat în felii? („Faut-il vraiment découper l'histoire en tranches?”, Seuil, 2014).

„Tratînd problema generală a trecerii de la o perioadă la alta, examinez un caz particular: pretinsa noutate a «Renașterii» și raportul ei cu Evul Mediu, căruia mi-am dedicat cu pasiune viața mea de cercetător. Rămâne problema de a știi dacă istoria este un întreg și o continuitate sau secționată în compartimente” - își prezenta istoricul cartea scrisă în 2013, la vîrsta de 89 de ani, și publicată anul acesta.

Asemenea altor mari istorici francezi, - Henri Pirenne, Marc Bloch, Ferdinand Braudel, George Duby - pe urmele cărora și-a fundamentat reflecțiile novatoare într-o carte celebră din anii '70, „Un alt Ev Mediu”, Jacques Le Goff rămîne ca un gînditor pasionat de ideea europeană și de evoluția ei în timp și spațiu.

Născut în 1924 la Toulon, cu studii liceale la Marsilia, Jacques le Goff, optează din tinerețe, asemenea multor intelectuali din Provence, pentru democrație; încearcă să refuze să participe la o defilare în prezența mareșalului Petain, pe care îl definește, împreună cu regimul de la Vichy, drept „cea mai mare pată pe istoria Franței”, așa cum o povestește în cartea sa de amintiri „O viață pentru istorie. Convorbiri cu Marc Heurgon (Decouverte, 2010). Dacă în cele din urmă cedează, convins de amenințări despre posibile consecințe politice pentru familia sa, tînărul Le Goff nu acceptă să se înregimenteze și, convocat în 1943 de Serviciul de Muncă Obligatorie, preferă să se refugieze în rezistența franceză.

Licențiat la Sorbona în litere, înainte de a se dirija spre istorie, atras de marxism și de comunism, în vogă intelectuală imediat după război, i se propunea să studieze istoria Cehoslovaciei. Avea să învețe limba cehă, să înceapă o teză de doctorat despre „Originile universității Carol” și, îndrăgostit de Praga, să studieze acolo în anii 1947-48, asistînd și la lovitura de stat prin care comuniștii au preluat puterea în 1948.

Doi ani mai tîrziu, după încheierea unei prime licențe, era cooptat membru al Școlii franceze de la Roma, studia timp de un an la Oxford, lucra un alt an la CNRS, iar ulterior începea un cursus universitar, la Facultatea din Lille, unde se orienta treptat spre evul mediu, dezvoltînd o teză de doctorat asupra „Ideilor și atitudinilor față de muncă” în secolele XI-XIII, influențat de Henri Pirenne și Școala istoriografică din jurul revistei Annales. Peste aproape două decenii, după ce a fost asistent al lui Ferdinand Braudel, va prelua, în 1969, direcția acestei școli alături de alți doi istorici de prestigiu, Emmanuel le Roy Ladurie și Marc Ferro.


Istoria nu poate fi obiectivă și, spunea Le Goff, constituie o „activitate aproape involuntară de judecată rațională”. Omul Le Goff nu rămînea nici el neutru, devenind după separarea de atracția comunistă, un militant al Partidului Socialist Unificat, atras concomitent de istoria mentalităților, comunicarea cu marele public și în final de antropologia socială. Cele peste 40 de cărți publicate de Le Goff s-au bucurat toate de un larg interes, multe dintre ele devenind manuale-introducere în studiul Evului mediu pentru toți cei îndrăgostiți de istorie.

Niciodată neutru, Jacques Le Goff rezuma în urmă cu zece ani, într-un interviu cu revista „La Vie” viziunea sa despre Europa. „Pentru mine este clar că Europa - spunea el - a apărut între secolele al patrulea și al șaptea, sub efectul a două fenomene considerabile; primul l-a constituit metisajul între vechii locuitori ai Imperiului roman și cei denumiți tradițional drept Barbari; al doilea l-a constituit creștinismul, care a fost, în mod indiscutabil, idelaul comun al întregului continent. [...] Aportul grec se rezumă, pe plan politic, la democrație [...] și, pe planul cunoașterii, la gustul pentru știință și spirit critic.

Toate acestea au rămas, pînă astăzi, foarte europene. Cea mai mare parte a restului civilizațiilor au rămas impermeabile la spritul critic. Din aportul roman rețin în esență dreptul, un aport ce va fi îmbogățit substanțial de Evul Mediu, care i-a adăugat dreptul canonic și cel cutumiar, puse pe hîrtie în secolul al XIII-lea.”

Europa, insista Le Goff, și-a căpătat însă o conștiință proprie abia în secolul al XV-lea, cu o atestă două acte istorice diferite, semnate unul de Papa Pius al II-lea și celălalt de George de Podiebrady, regele Boemiei, care a lansat un plan pentru o Europă unite, „un soi de Constituție continentală foarte avansată pentru timpul ei”.

Pentru Jacques Le Goff nu ar putea să existe „un spațiu politic fără o anumită conformitate la geografie” și, din această perspectivă, spunea el, „în esență, Turcia rămîne o putere asiatică și nu europeană. Chestiunea se pune diferit pentru Rusia, care, cultural și istoric, face parte din Europa. Pentru mine, Europa se oprește la Urali și la Bosfor, chiar dacă este clar că Rusia nu va intra în Uniunea [Europeană] decît cu teritoriile asiatice. Problema este parția rezolvată din 1989 încoace, fiindcă cea mai mare parte a teritoriilor non-ruse ale Uniunii Sovietice și-au cîștigat independența”.

În același lung interviu cu revista „La Vie”, istoricul era de părere că „exceptînd regiunea Balcanilor, nu mai există război posibil pe continentul nostru”. Istoria în evoluție pare să îl contrazică, dar reflecțiile istoricului Jacques Le Goff, rămîn mereu incitante și subiect de meditație...
XS
SM
MD
LG