Ne tot lăudăm cu bilingvismul nostru, cu faptul că vorbim fluent două limbi diferite, româna şi rusa. Ne place să ne erijăm în mari poligloţi.
În realitate, lucrurile sînt triste. Nu ştim să vorbim corect nici una dintre cele două limbi care s-ar părea că ne sînt la îndemînă. Vorbim prost româna şi pocim rusa. Ba chiar utilizăm deseori un soi de hibrid dizgraţios, un melanj greu de digerat, căci nu ştim să separăm limbile pe care chipurile le cunoaştem.
În mod normal, ar trebui să fim într-o situaţie privilegiată. Bilingvismul presupune o optică mai elastică, mai vastă, o permanentă balansare între două culturi şi mai multe cunoştinţe. Asta dacă ştii să vorbeşti bine ambele limbi. Mai rău e cînd ai doar iluzia că le vorbeşti fluent. Cu iluzia departe nu ajungi. Şi uite aşa ceea ce ar fi trebuit să fie un mare avantaj este de fapt o imensă lacună. În loc să ştim două limbi, vorbim păsăreşte.
Şi nu e vorba de incapacitatea endemică de a învăţa o limbă. Căci alte limbi, mai necunoscute, le învăţăm cît ai zice peşte. Engleza, italiana, spaniola, germana. Pe astea le vorbim fluent, fără să comitem greşelile proprii discursului în română sau în rusă.
Stihia noastră e limba engleză sau italiană. Putem să traducem excelent un text din română în italiană. Mai greu e să traducem unul din italiană în română. Aici ies la iveală toate problemele noastre lingvistice. Nu putem găsi cuvîntul potrivit şi nici măcar topica limbii române n-o ştim. Iluzia că vorbim bine în română ne joacă festa!
De fapt, cu atîtea limbi străine însuşite la perfecţie, am putea să devenim cu adevărat nişte coloşi-poligloţi ai lumii. Ne-a rămas un fleac să facem pentru asta. Să reînvăţăm limbile română şi rusă.
