Linkuri accesibilitate

Angela Munteanu: „Am luat atitudine pentru ca așa ceva să nu li se mai întâmple şi altor persoane”


Angela Munteanu

Angela Munteanu

Dreptul tău, un reportaj despre condiția persoanelor cu handicap de mobilitate la Chișinău și mentalități ce trebuie schimbate...



Nevoile cotidiene cum ar fi mersul la medic, deplsarea cu transportul public, urcatul treptelor la o alimentară sau plimbarea prin oraş, presupun un efort enorm pentru persoanele cu mobilitate redusă, ba alteori se transformă în adevărate acte de curaj.

Este şi cazul Angelei Munteanu, o tânără din Chişinău, care înfruntă cum poate această stare de lucruri nedreaptă. Angela, sortită să se deplaseze într-un scaun cu rotile, este destul de activă şi mereu motivată: a absolvit Facultatea de litere şi are două locuri de muncă. Locuieşte de una singură la bloc şi reuşeşte din salariu să angajeze o menajeră, care o ajută prin gospodărie şi atunci când trebuie să se deplaseze la medic. Cu indemnizaţia de 800 de lei de la stat abia dacă reuşeşte să acopere facturile.

S-ar descurca şi singură, spune Angela, dacă nu ar fi atâtea impedimente prin oraş. Zilele trecute, bunăoară, i-au trebuit aproape şase ore ca să se deplaseze, pentru nişte analize, la Spitalul Clinic Republican. Cel mai greu este să aştepţi singurul troleibus de pe rută în care poţi să urci cu căruciorul, spune Angela: „M-am deplasat dus-întors cinci ore şi jumătate. Am ieşit din casă la 1 fără un sfert şi am intrat la 6 şi un sfert. O jumătate de oră am aşteptat până a venit troleibusul 8, după care o oră am aşteptat ca să urcăm în troleibusul 2. Am întârziat la spital, trebuia să dau analize de sânge şi centrul respectiv s-a închis, am îngheţat, mi-am suprasolicitat muşchii pentru că am stat prea mult în scaunul cu rotile, seara nu puteam să ţin în mâină cana cu ceai. Am avut şi o doză mare de stres...”.

Chiar dacă în capitală există pe rutele orăşeneşti cel puţin un troleibus cu rampă pentru ca să poată urca căruciorul, de multe ori problema este în atitudinea şoferilor, care nu vor să coboare rampa, opresc în locuri unde este greu să cobori sau nu opresc dacă văd o persoană în scaun cu rotile. Uneori situaţiile prin care sunt nevoite să treacă persoanele aflate în scaun cu rotile sunt de-a dreptul halucinante.

Iată ce povesteşte Angela: „Noi am avut foarte multe cazuri când şoferul nu se apropie suficient de bordură, ca să coboare rampa. Trebuie să te cobori de pe bordură jos, asta-i mai greu, apoi să urci pe trotuar, uneori nu ai loc de manevră, ca să întorci caruciorul. Nu mi se pare o chestie foarte grea să te apropii cu troliebusul lângă bordură. Şoferii nu înţeleg chestia asta. Odată, la staţia de lângă Hotelul Cosmos, şoferul a oprit troleibusul exact în mijlocul unui pilon. Nu aveai cum să cobori. Nu aveai loc să treci cu căruciorul. Şi eu l-am rugat să dea puţin mai înainte troleibusul, ca să putem coborâ. El a refuzat. Eram cu o cunoştinţă şi cu menajera mea care m-au ajutat şi au scos pe o parte căruciorul. Atunci chiar riscam să cad”.
Deşi a trecut prin mai multe situaţii de acest fel, Angela Munteanu are curajul de fiecare dată să sesizeze cazul la autorităţile responsabile şi astfel, spune dânsa, a reuşit să schimbe atitudinea, cel puţin a şoferilor de troliebuse de pe rutele pe care obişnuieşte să circule: „O reacţie adecvată. Nu mai umblă nimeni supărat că l-ai deranjat ca să-ţi coboare rampa. Doi-trei ani în urmă nu era lucrul acesta. Odată un şofer dincolo că nu a vrut să coboare rampa, dar mi-a zis să merg mai înainte şi a închis uşile şi a fugit. Şi a fost concediat. Am luat atitudine nu pentru aş fi riscat a doua oară să mă deplasez cu acelaşi şofer, dar pentru că asta să nu se întâmple şi altor persoane”.

O soluţie pentru a le facilita persoanelor aflate în scaune cu rotile deplasarea prin oraş, atunci când au nevoie urgentă, ar fi existenţa unor maşini în cadrul serviciilor de taxi utilate pentru persoanele aflate în cărucior. Deocamdată doar câteva organizaţii neguvernamenatale pun la dispoziţia persoanelor cu dizabilităţi maşini utilate, însă numărul lor este foarte mic.

Angela spune că solicită extrem de rar serviciul de taxi şi o face doar când merge să o viziteze la ţara pe mama sa: „Noi nu avem absolut nicio maşină adaptată în Chişinău. Nici unul din serviciile de taxi nu are maşini adaptate. Eu, spre exemplu, iau un taxi doar când merg la mama mea la ţară, pentru că e un drum prea lung. Dar în oraş eu nu iau taxi, pentru că este incomod. Trebuie să te ia cineva în brate, să ridice căruciorul, să-l strângă, să-l pună în port-bagaj. Există şoferi de taxi care nici portiera nu ţi-o deschid. O cunoştinţă mi-a spus că şoferul de taxi a refuzat să o ia când a văzut că e în scaun cu rotile. Şoferii de taxi refuză să vină când află că e vorba de o persoană în scaun cu rotile şi asta este o problemă”.

Problema ar putea fi soluţionată fără prea mari contribuţii financiare din partea autorităţilor publice. Este suficient să se pună condiţii la eliberarea licenţelor de activitate atât pentru serviciile de taxi, cât şi pentru cele de maxi-taxiuri, de a avea cel puţin o maşină utililată pentru persoane cu nevoi speciale. Existenţa acestor servicii ar putea înlesni deplasarea prin localităţi nu numai a persoanelor aflate în scaunul cu rotile, dar şi a mamelor cu copii mici în cărucior şi a altor categorii de persoane cu mobilitate reduse.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG