La ora summitului G7, ministrul de externe al Ucrainei, Andri Deșciția, scrie astăzi în Washington Post un articol intitulat imperativ: „Lumea trebuie să respingă Anschluss-ul Crimeei de către Rusia”, că „evenimentele recente au dat Europei și sistemului de securitate mondială cea mai grea lovitură de la ridicarea Zidului Berlinului.” „Ceea ce era de negîndit s-a petrecut: în două săptămîni, Vladimir Putin și-a cîștigat «blitzkrig-ul». Aschluss-ul Crimeei de către Rusia vestește o nouă realitate internațională.”
Șeful diplomației de la Kiev afirmă că Ucraina nu va ceda în fața agresiunii: „Vom aduce Rusia în fața tribunalelor și vom folosi orice cale posibilă pentru a face clar că aceasta nu este modalitatea de a te comporta în lumea de astăzi. Iar Ucraina are o mulțime de motive pentru a conta pe solidaritatea internațională.” Ceea ce se petrece, continuă diplomatul, este în relație cu stabilitatea. Rusia încearcă să dezbine membrii comunității internaționale. Doctrina, pe care Putin a prezentat-o marți în fața audienței ce îl aplauda la Kremlin, este despre un singur lucru: a trage noi linii ale «intereselor legitime» care justifică războaie și anexări. Lumea a mai văzut așa ceva. Nu este nimic nou. Istoria se repetă doar asemenea unei farse.”
Andri Deșciția susține în Washington Post că „timpul platitudinilor diplomatice a trecut. Astăzi Rusia este o amenințare. Astăzi, Ucraina constituie noua frontieră pentru toate popoarele cu bună voință. Alegerea liberă și sinceră a Ucrainei este de a deveni o democrație europeană. [...] Ucraina este nou loc de a te poziționa, dacă îți pasă de democrație, libertate și drepturile omului.”
Pentru ministrul de externe de la Kiev: „Odată ce Ucraina va reuși,
Odată ce Ucraina va reuși, ea va reprezenta o alternativă democratică viabilă pentru mulți din interiorul spațiului post-sovietic...
În cotidianul Financial Times, Philip Zelikow, un fost consilier al Departamentului de Stat american, în prezent profesor de istoria la Universitatea Virginia, atrage atenția că în criza internațională actuală este necesară „o strategie, nu doar o reacție la Rusia”. „În Occident, observă analistul american, discuția este dominată de felul în care ar trebui să fie pedepsită și izolată Rusia pentru rolul ei în invadarea și anexarea Crimeei. Aceasta este o reacție nu o strategie. O strategie începe cu înțelegerea clasă a obiectivelor operaționale. O strategie occidentală nu ar trebui să-și fixeze obiectivul ei pe anularea anexării Crimeei, pentru a forța revenirea peninsulei la Ucraina.
Michael McFaul, fostul ambasador al Statelor Unite în Rusia, a argumentat că Washingtonul ar trebui să trateze cazul Crimeei așa cum a tratat anexarea de către sovietici a statelor baltice în 1940: nerecunoașterea permanentizată, cu scopul unei reveniri în cele din urmă la situația inițială. O asemenea poziție nu este sănătoasă, circumstanțele celor două episoade sînt extrem de diferite.”
Fostul consilier diplomatic american afirmă mai departe că: „dat fiind faptul că vor exista acum revizuiri ale reglementării diplomatice de după Războiul rece, obiectivul strategiei occidentale ar trebui să fie fixarea unor limite ferme la orice revizuiri viitoare [de frontiere] în Europa de răsărit. Asemenea limite ar trebui codificate într-un acord internațional.”
Celor care privesc cu scepticism orice aranjament posibil cu Putin, Philip Zelikow le răspunde în Financial Times: „O nouă înțelegere diplomatică pe tema frontierelor trebuie să fie elementul central. Iar alături va sta necesitatea unor eforturi de a susține Ucraina și statele învecinate, politic, economic și militar. [...] Rusia va avea nevoie, în cele din urmă de un aranjament internațional durabil, care să-i reasigure pe vecinii ei... Ucraina va avea și ea nevoie de un asemenea aranjament. Din această cauză, strategia occidentală trebuie să fie ghidată de un plan de coaliție care privește spre viitor, așternînd în mod deliberat masa pentru etapa următoare.”
Strobe Talbot, fost adjunct al secretarului de stat american în timpul administrației Clinton, în prezent președinte la Brooking Institution, scrie în Washington Post, că, pentru a-l înțelege pe Putin, trebuie privit la trecut. Amintind că în discursul său de marțea trecută „președintele Putin s-a referit de șase ori la Kosovo, numind independenț acestuia în mod bizar drept un precedent pentru anexarea Crimeei”, diplomatul american apreciază că „în fapt, cele două [episoade] sînt cum nu se poate mai diferite”, dar că, „fără îndoială, Putin este fixat pe Kosovo, fiindcă dsprinderea acestuia din Serbia, alimentează o fobie rusă adînc înrădăcinată și un simțămînt de umilire din partea Vestului, din anii 1990.”
„În cursul frecventelor mele călătorii la Moscova, făcute în acele vremuri, - amintește Strobe Talbott - am auzit numeroși ruși, inclusiv reformatori pro-occidentali, lamentîndu-se că spiritul post-Războiului rece nu va supraviețui bombardamentului Belgradului de către Nato. Unele înalte oficialități au acuzat chiar Nato că s-ar exersa pentru o viitoare bombardare a Moscovei în sprijinul secesioniștilor din regiunea dominată de musulmani a Ceceniei. Ăsta a fost precedentul Kosovo pe care au fost capabili să și-l imagineze. [...]
Rolul lui Putin în urmă cu 15 ani, în evitarea unei coliziuni militare, rămîne un mister, dar atitudinea lui atunci a fost clară și este relevantă astăzi. În cursul unei primejdios vacuum de putere la Moscova, cînd parteneriatul dintre Rusia și Occident a fost pe punctul de a se rupe, cînd forțele armate ruse erau sătule să facă frumos în fața Nato, ele au luat lucrurile în mînă și s-au repezit în sprijinul camarazilor sîrbi...”
Strobe Talbott dă de înțeles astăzi că Putin a reacționat de aceeași manieră în cazul apelului „camarazilor” crimeeni...
