„Povestea unei vieţi e la fel de secretă precum viaţa însăşi. O viaţă care poate fi explicată nu este o viaţă”, afirmă într-un târziu Elias Canetti (Premiul Nobel pentru Literatură, 1981), ceea ce nu l-a împiedicat totuşi să dea o atotcuprinzătoare trilogie autobiografică, al cărei prim volum, Limba salvată, Art, 2012, acoperă primii 16 ani, de unde şi subtitlul Istoria unei tinereţi.
Adevărat Bildungsroman, volumul începe abrupt cu „Cea mai timpurie amintire”, legată de-o ameninţare cumplită, chiar dacă făcută în joacă: „Acum îi tăiem limba!”, şi care-l va marca pe viaţă, şi asta deoarece în „Rusciucul, unde am venit pe lume, (…) într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi”. Şi tot din primele pagini ale cărţii se desprinde figura tutelară a mamei, „pentru care literaturile limbilor de cultură pe care le poseda au devenit adevăratul conţinut al vieţii ei”, într-o complicitate lingvistico-amoroasă cu cea a tatei: „Se iubeau mult pe vreme aceea şi aveau o limbă a lor proprie, pe care eu n-o înţelegeam: vorbeau nemţeşte, limba şcolii fericite de la Viena”. Ascultându-i (şi simţindu-se astfel exclus de la conversaţia lor!), „repetam cu aceeaşi intonaţie, ca pe nişte formule magice, propoziţiile auzite de la ei, şi secretul meu era o replică la secretul lor”.
Deloc întâmplător că anume în germană a ales să-şi scrie opera, doar că înainte de a o învăţa – din gura mamei, rămasă între timp văduvă, după ce că bunicul Canetti „l-a blestemat în mod solemn pe fiul său (alias, tatăl lui Elias), faţă de toate rudele prezente” – va trece printr-o mulţime de încercări, dintre care moartea tatei (la 31 de ani): „a pătruns în mine şi n-a mai ieşit niciodată”. Şi astfel, de unde „tata stătea ca înger păzitor la începutul vieţii mele”, tot mama „a sădit în mine şi dorinţa timpurie de a scrie”.
Bref, „istoria tinereţii lui Elias Canetti – în acelaşi timp roman şi carte de memorii – este istoria unui băiat care deprinde o limbă după alta (…), reuşind în acelaşi timp să nu-şi piardă limba” (Mihai Iovănel).
17 martie ’14
