Linkuri accesibilitate

Victor Ponta şi tovarăşii lui de drum duc pe noi culmi revoluţia continuă.



Victor Ponta şi tovarăşii lui de drum duc pe noi culmi revoluţia continuă. Au tulburat apele parlamentului dând viaţă sedimentelor politice din străfunduri. Cu armata de teracotă şi mâl a generalului Oprea, premierul a reuşit să pună pe picioare o nouă majoritate. La asemenea cantităţi, parlamentarii se dau cu un preţ redus. Rămâne ca astăzi, simţind în ceafă respiraţia lui Gabriel Oprea, fostul om de casă al lui Adrian Năstase şi garantat de preşedinte, premierul să se întrebe dacă a meritat să tragă de volan spre stânga doar pentru a nu-l avea pe Klaus Johannis de-a dreapta.

„Nu putem lăsa această echipă să se chinuiască fără noi”, spunea cu un involuntar simţ al umorului, fostul şi eternul Marko Bela de la Uniunea democrată maghiară. Colegii săi l-au aprobat, înţelegându-i sevrajul. Şi s-au dus să se mai chinuiască un pic la guvernare. La urma urmei, Victor Ponta nu e primul care a descoperit că în politică nu poate câştiga decât cel care se chinuie suportând mirosul ei pestilenţial fără să leşine. Şi-apoi se ştie că politicienii din opoziţie nu primesc decât dosare penale pentru fraudele făcute când sunt în majoritate.

Nici n-a mai fost nevoie ca premierul să invoce, ca în trecutul apropiat, umbra lui Traian Băsescu pentru a strânge rândurile celui de-al treilea cabinet guvernamental. Alegerile prezidenţiale se apropie şi toate slujnicuţele ţes covorul roşu pentru noul stăpân. Campania publicitară care-l prezintă pe Victor Ponta ca posibil succesor la Cotroceni adună multe muşte la arat. Speră cu toţii în secret să binemerite sinecurile din viitorul cincinal. Ca de obicei, sondajele de opinie trebuie să scoată votul potrivit din bezna şi muţenia opiniei publice. Noua majoritate este mai potrivită profilului politic al lui Victor Ponta, pentru că nu i se poate pretinde o busolă morală celui care se însoţeşte cu oricine-l poate trece puntea. Astfel că nu i-a fost greu să-şi impună echipa chiar dacă a trebuit să lupte cu preşedintele, cu memoria colectivă şi cu propriul obraz. Uitate sunt lozincile pe care le agita mai an, când cerea demiterea preşedintelui scoţând mulţimi în stradă cu televiziunea de partid. Uitate au fost milioanele ieşite la referendumul pentru suspendarea lui Traian Băsescu. Uitată a fost marea combinaţie din vara lui 2012 când aliaţii antiprezidenţiali roteau atâtea săbii că au riscat să se descăpăţâneze singuri.

Lupta cu Traian Băsescu a fost doar o simplă îmbrânceală pe scările puterii. Deşi au făcut atâta teatru cu ruperea pactului de coabitare, cei doi au devenit dependenţi unul de celălalt. Ca să nu-şi rupă mâinile, s-au pălmuit din vorbe. Mai mult de ochii lumii, pentru a se lămuri cu toţii că unde coabitare nu e, nimic nu e. Poate un pic de complicitate. Orfan de Adrian Năstase, Victor Ponta este pe punctul de a primi un nou tată. Odată cu el, şi jumătate din împărăţie. Sau pe toată, dacă-l lasă serviciile secrete.
Preşedintele spunea, înainte să vadă lista cu miniştri, că se gândeşte dacă nu ar trebui cumva să revină la momentul zero al constituirii guvernului. Aşadar, să reia negocierile cu partidele parlamentare pentru a numi un nou premier. Aceste momente au valoarea lor magică: preşedintele se întoarce la prima tinereţe prezidenţială, pe vremea primelor mari manevre de culise, chiar dacă se apropie momentul primei pensii ca fost şef de stat. Sau poate că de aceea. Îl ajută poate şi primele plimbări prin parc cu nepoata cu care joacă rolul de tată-surogat. Pretindea că are cel puţin un motiv să ceară refacerea cărţilor politice: corupţia lui Victor Ponta, cel care ar fi instituţionalizat mafia şi ar fi legiferat abuzurile.

Preşedintele invoca necesitatea unor noi consultări cu partidele pentru a stabili noua majoritate parlamentară şi a vedea cu ce program vor să ducă ţara în direcţia aceea greşită despre care vorbesc sondajele, însă nega cu vehemenţă posibilitatea de a-l numi pe Victor Ponta pentru constituirea noului cabinet. Ba chiar, pentru a mima imparţialitatea şi a demonstra că nu are prejudecăţi, l-a citat pe Crin Antonescu, invocând articole din Constituţia pe care preşedintele însuşi o încalcă zi de zi pentru că tot vrea schimbarea ei. Cum s-ar putea ca un guvern care şi-a schimbat configuraţia politică să fie pur şi simplu votat de parlament fără ca membrii lui să fi primit botezul acid al preşedintelui care a năşit atâtea? Ca de obicei, o problemă care ar putea avea o mare importanţă procedurală sau de filosofie a guvernării, trecută prin meandrele concretului şi ale birocraţiei, s-a transformat într-o dispută teritorială pe harta puterii. Apoi a devenit o simplă chestiune tehnică.

Deşi obişnuit să expună rufele guvernării în holul unde organizează conferinţele de presă preşedintele i-a primit discret pe membrii noului guvern. Ce vorbe s-au schimbat? Mister. Pe pagina de internet a preşedinţiei au apărut doar pozele de familie. Fără nicio explicaţie. Chiar dacă au căzut capete, trupurile merg înainte. Preşedintele care asmuţise toţi câinii de pază a democraţiei de partid împotriva familiei de interese a premierului a sunat adunarea, încetând ostilităţile. Vulcanul incandescent s-a transformat într-unul noroios. Spunea că nu are altă pretenţie de la vechiul nou premier decât să prezinte programul de guvernare al structurii politice guvernamentale. După ce noul cabinet a fost votat generos de parlament, dovedind că orice moţiune de cenzură ar fi, deocamdată, doar un riscant exerciţiu de imagine pentru slăbiciunile opoziţiei, preşedintele a cârmit în ape mai calme. A mai spus într-o doară că se bazează pe cuvântul de onoare al premierului care ar urma să prezinte cândva, în viitorul foarte apropiat, un program de guvernare. Iar Victor Ponta i-a transmis televizat că îşi va asuma răspunderea pe un program inspirat aproape integral din programul de priorităţi din 2012, o nouă dovadă că năravul plagiatului nu are lecuire, ci doar justificări.

Problema scurtăturilor străbătute pentru învestitura guvernului nu mai pare acum importantă. Şi nici paradoxul că un program adoptat de o monstruoasă coaliţie între un partid liberal şi altul socialist s-ar putea potrivi unei alianţe de stânga. Învestirea noului guvern nu mai e acum decât un prilej de publicitate pentru altminteri invizibilul Partid Democrat Liberal, care a depus o sesizare la Curtea Constituţională cu care judecătorii nu prea ştiu ce să facă decât promisiunea sumbră că se vor strădui cum pot mai bine, deşi nu au jurisdicţie pentru asemenea cazuri.

Oricum, tot răul spre bine: în Parlament a reapărut opoziţia iar deciziile guvernamentale, până acum adoptate cu majorităţi ameţitoare, au şanse mai mici de supravieţuire. Măcar nu vor mai fi votate cu majorităţi de Mare Adunare Naţională comunistă. Partidul naţional liberal începe astfel procesul de recuperare a dezamăgiţilor, înstrăinaţi de virajele strânse şi sinucigaşe făcute împreună cu foştii parteneri din Partidul Social Democrat. Suferă şi de ameţelile pe care le au mereu după divorţ partenerii de cuplu care decid să rămână singuri. Mai ales că nu ia în calcul ideea coagulării dreptei considerând-o unul dintre planurile de supravieţuire politică a lui Traian Băsescu. Speranţa că electoratul va vedea şi va condamna cum au fost înşelaţi în bunele intenţii de foştii parteneri s-ar putea să aibă efecte perverse: mulţi oameni obişnuiţi, chiar dacă nemulţumiţi de rapiditatea cu care sar din barcă-n barcă aleşii, s-au blazat şi consideră că aceasta e normalitatea. A fi consecvent, se spune, este o probă de talibanism.

Tocmai de aceea PSD nu are ameţeli şi nici dureri de cap. Revoluţia continuă chiar dacă în formă plagiată. PSD şi-a învăţat electoratul că problemele morale dăunează grav sănătăţii. Şi nici singur nu e. Faptul că partidele din noua alianţă diferă fundamental de foştii parteneri îi dă PSD-ului siguranţă pe ultima turnantă a alegerilor. Problema cu revoluţia continuă este că, indiferent ce staţie terminus are, ea continuă. Mai ales atunci când şoferii se uită mai des în oglindă decât prin parbriz.
XS
SM
MD
LG