Linkuri accesibilitate


Posteritatea a început cu dreptul pentru maestrul Aureliu Busuioc – ultimul său roman, Şi a fost noapte…, e la a 3-a ediţie; seria de autor de la Cartier s-a întregit frumos, cuprinzând nu mai puţin de 6 titluri (1, în colecţia Cartier clasic, şi 5 în Cartier popular); spectacolului audio după romanul Hronicului Găinarilor, montat de Petru Hadârcă la Radio Bucureşti, îi urmează, iată, o punere în scenă a capodoperei Bătrânului Poet (incredibil, ce carte a putut să scrie la aproape 80 de ani!) la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” de către acelaşi regizor.

Înainte de a vorbi despre premiera propriu-zisă a Hronicului…, se cuvine să amintesc că o altă piesă a lui Busuioc, Radu Ştefan, întâiul şi ultimul, montată la Teatrul Luceafărul în 1969, fu interzisă după câteva reprezentaţii, ceea ce nu putea să nu-l rănească pe încă tânărul pe atunci autor (faptul că piesa se va juca la Naţional, peste cca trei decenii, în regia lui Anatol Durbală, e ca o scrisoare de dragoste sosită al post-restant, cu întârziere… de-o viaţă). Atâta mângâiere – i-a fost ecranizat romanul Singur în faţa dragostei; dar ce carieră fulminantă ar fi putut face Aureliu Busuioc în calitate de autor dramatic, el care avea simţul replicii (exersat atât pe cei apropiaţi, cât şi – mai ales! – pe neprieteni!) ca nimeni altul de la noi.

Sala arhiplină a Teatrului Naţional în seara premierei, din 28 februarie, este un prim indice al popularităţii acestui autor longeviv din pdv creator, şi totodată un semn că, orice s-ar spune, e încă loc pentru artă în societatea moldavă, unde nevoia de frumos pare să fi fost înlocuită de grija pentru ziua de mâine. Cum se întâmplă de regulă la un astfel de eveniment (cultural, pentru unii; monden, pentru alţii), mai ales „la crème de la crème” a societăţii moldave – în cazul nostru, a nu se confunda cu elita culturală! – a ţinut să se ilustreze, astfel încât aveai impresia că anumite personaje din spectacol (tocmai burtaverzimea ridiculizate fără cruţare) au coborât în sală, dar nu printre noi, ăştilalţi, ci ocupând primele rânduri, rezervate potentaţilor zilei. (Ironia sorţii, un ins care-l vedea pe Busuioc „cu un picior în groapă” acum 5-6 ani, într-un editorial din Literatura şi arta, îşi plimba acum notorietatea, conferită de înaltu-i post, prin faţa camerelor de luat vederi…) Bucura ochii mulţimea de tineri, care au făcut (atmosfera!) ca ultima zi de iarnă să semene mai curând cu prima zi de primăvară – şi nu doar ochii, ci şi urechile (reacţia acestora, foarte vie, era ca un foşnit de frunze, în bătaia vântului – aplauze furtunoase!).

Cât despre spectacolul propriu-zis, în care sunt implicaţi nu mai puţin de 21 de actori, chit că tot greul îl duc Mihaela Strâmbeanu, excepţională în rolul farmazoanei Paraschevei, şi Petru Oistric, în rolul lui Panteleu Avădănii, fără a-i uita pe Alexandru Pleşca, în rolul lui Trifan, şi, în partea a doua, pe Anatol Durbală, în rolul lui Piotr Panteleevici Avadanov (şi tot el îl face pe un cronicar, în partea întâi), ei bine, cred că a reuşit să prindă atmosfera romanului, extrăgând atât „fabula” (foarte coerentă, adaptarea dramatică a lui Petru Hadârcă!), cât şi… morala (subtextul ironic, rezolvat de Busuioc prin vocea auctorială ce intervine mereu în naraţiune, transpare de data asta prin „citatele culturale” parodice din anumite scene, de-ar fi să amintesc doar de scena căutării ceasului de aur furat, ce „coboară” din filmul lui L. Gaidai, Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia). (Mea culpa, mai puţin inspirate mi s-au părut costumele & decorul, dar poate că nu se putea scoate mai mult dintr-un text aparent „patriarhal”.)

Din alineat – ca să se vadă (de fapt, să se audă!) de departe – se cuvine menţionată coloana sonoră a Hronicului…, datorată lui Valy Boghean; se poate afirma că anume aceasta constituie coloana vertebrală a spectacolului, fără a diminua meritele regizorului & ale actorilor. Plus que ça, două-trei cântece (de ce nu chiar „Sculăţel, sculăţel”?!) ar putea deveni adevărate şlagăre, la fel şi nişte replici vor coborî cu certitudine în agora, şi asta deoarece – punct şi de la capăt – în ţara noastră Găinariada ţine de „istorie naţională” (aici, cu ghilimelele de rigoare; dar uneori, şi fără), iar acum că Parlamentul European a ridicat obligativitatea vizelor pentru moldoveni, şi de istorie integrată.

Şi a fost ziua de 28 februarie, şi a fost seara premierei – duhul lui Aurelui Busuioc plutea deasupra sălii arhipline a Teatrului Naţional…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG