Linkuri accesibilitate



Pe 16 ianuarie, administrația Ianukovici a trecut rapid prin Parlament legi care reinstaurau controlul asupra presei, reduceau drepturile cetățenești și dădeau puteri excepționale Președintelui.

A fost momentul în care protestele pașnice de la Kiev au fost măturate de violență. Forțele de poliție și trupele speciale au atacat iar radicalii au făcut pasul în față. Cîteva grupuri naționaliste și paramilitare au preluat controlul asupra protestului și au intrat în lupte de stradă bine organizate cu forțele guvernamentale.

După 18 februarie, odată cu încercarea tardivă a Președintelui Ianukovici de a retrage legile din 16 ianuarie, totul era decis: confruntarea nu se mai putea încheia decît prin violență. Radicalii și forțele speciale au pornit o bătălie murdară. Protestatari și polițiști au fost uciși cu arme de foc. Președintele Ianukovici a semnat un acord cu forțele de pe străzi, după care a părăsit puterea și a fugit în aparență inexplicabil.

Înfrîngerea administrației Ianukovici a fost întîmpinată de Rusia cu un val de declarații care au denunțat apariția și victoria „fasciștilor” la Kiev. Evenimentele de la Kiev au lăsat în urmă două întrebări: cine sînt cei ce au preluat puterea și de ce a fugit Președintele Ianukovici?

Acuzația de fascism e un reflex obligatoriu al politicienilor și propagandei ruse. Oricine se împotrivește sau refuză deciziile puterii de la Moscova e declarat fără întîrziere fascist sau nazist. Au fost declarați fasciști, la vremea lor, și dizidenții anti-sovietici ai anilor 1970-80, și liderii naționaliști ai statelor care s-au desprins de URSS la începutul anilor ’90 și organizațiile umanitare sau fundațiile pro-democratice care au luicrat pe teritoriu rus după 2000 și scriitorii sau jurnaliștii care au investigat asasinarea unor jurnaliști sau activiști anti-regim în Rusia altimilor 10-15 ani. Acum a venit rîndul manifestanților de la Kiev.

În acest caz, acuzația pare cît de cît motivată de prezența printre protestatari a grupurilor ultranaționaliste care preamăresc trecutul de rezistență și colaborare cu armata de ocupație germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Accente antisemite au fost de asemenea depistate printre manifestanți. În aceste condiții, efortul propagandistic rus a provocat reacții îngrijorate în mediile de informații și printre comentatorii occidentali. A reapărut fascismul la Kiev? Nu mai mult decît într-o operetă.

Grupuri radicale minuscule există în toată Europa și, de regulă, ele se lipesc de proteste majore fără a le schimba, însă, coloratura. Pentru Rusia, fascismul e o acuzație eternă căci, în acest punct, stă, de fapt, legitimitatea istorică a Rusiei ca mare învingător al Germaniei naziste în al doilea război mondial. Propaganda rusă a apăsat întotdeauna pe această pedală pentru că evocă, în acest fel, marele atuu moral al Rusiei atît în Rusia cît și în afara Rusiei. Atunci cînd declară pe cineva fascist, Rusia nu face altceva decît să se întoarcă la sacul cu amintiri de mărire și merite istorice inatacabile în societatea rusă și în presa occidentală. Mutarea e cîștigătoare pentru că poate fi contrazisă sau infirmată dar nu va aduce niciodată pierderi celui ce o folosește.

Protestatarii de la Kiev își cunosc bine istoria și, în mare parte, istoria Ucrainei e istoria unui dezastru inimaginabil provocat cu premeditare de Rusia sovietică începînd din 1930. Fascismul ucrainian e prea mărunt pentru a acoperi o tragedie istorică de proproții greu comaparabile. Protestul de la Kiev are puține legături cu radicalismul ucrainian de acum 80 de ani.

Protestatarii au ieșit în stradă într-un nou conflict cu presiunile Rusiei dar miza n-a fost naționalismul ci tocmai internaționalsimul. Ucrainienii au protestat și s-au bătut contra destinului pro-rus, pentru desprinderea de vechea formulă de dominație sovieto-rusă și apropierea de Uniunea Euroepană. Ucrainenii au înțeles, însă, prin Europa un pic altceva decît le place să creadă autorilor de festivități europene. Cu alte cuvinte, protestatarii au știut mai bine de cine sau din ce fug, decît încotro se duc.

Furia ucraineană a fost furia împotriva deciziilor care îi condamnau să trăiască într-un stat mafiot legat de și construit după modelul Rusiei. Statul în care guvernele sunt numite de cîteva clanuri de oligarhi iar listele de candidați la Parlament sunt împărțite de aceleași clanuri. Statul în care oligarhii, clanurile și protejații lor fac averi de miliarde de euro și primesc certificate de legalitate de la o justiție demult cumpărată. Statul în care totul se surpă începînd cu speranța. Iulia Timoșenko a întruchipat prima speranța trădată și, din acest motiv, reapariția ei a fost întîmpinată cu simpatia normală pentru un om elberat dar și cu reținere pentru un politician discreditat.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG