Linkuri accesibilitate

Un fals caz și tardiva justiție: Mircea Iorgulescu


Decizia Înalței Curți de Casație și Justiție de la 20 februarie 2014

Decizia Înalței Curți de Casație și Justiție de la 20 februarie 2014

Gabriel Andreescu: „Nu a înfruntat sistemul, ci pare să fi vrut să-l îmblînzească... Era radical în conținut, nu în gesticulație.”



La 1 iunie 1985, criticul literar Mircea Iorgulescu îi scria, între altele, mai tînărului confrate orădean Ion Simuț „O mică, măruntă sugestie: nu ați vrea să înlocuiesc sintagma „spovedania unui învins” prin, de pildă confesiunea unui „învins”? Această formulă (am... experiență!) trezește spaime cenzurii; apoi, nu știu dacă știți, nu-i aparține lui [Panait] Istrati.”

Sugestia lui Mircea Iorgulescu nu era nici pe departe „spovedania” unui spirit înfrînt sau a unuia supus, după experiențele sale cu cenzura ceaușistă ci, mai curînd, a unui spirit cu filamentele încinse, la pîndă, de veghe pentru el și cei pe care îi considera prieteni, demni să fie apărați.

Că nu i s-a răspuns cu aceeași monedă după 1989, că foști prieteni și cunoștințe au evoluat prost, metamorfozîndu-se în prădători agresivi și delatori, pînă la a-i întuneca ultimele zile înaintea morții, este o altă istorie, în parte politică, în parte ținînd de mentalități culturale, într-o a treia parte, la fel de jalnică, de caracterul și umorile unor personaje ale lumii literare românești.

Cert este că după ce a fost denigrat și acuzat pe nedrept de a fi fost un colaborator al Securității ceaușiște, într-o acțiune inițiată de mai mulți scriitori, ce și-au văzut și publicat orbește dosarele de Securitate, și l-a care s-au raliat colaboratori ai ziaristului de la redacția pariziană a Radio France International, zilele trecute lui Mircea Iorgulescu i s-a făcut dreptate.

Tardiv, dar cumpăna a fost restabilită și dreptatea făcută printr-o decizie judecătorească, cu caracter irevocabil, luată la 20 februarie de Înalta Curte de Casație și Justiție a României. Înalta Curte a acceptat recursul înaintat împotriva unei sentințe date în ianuarie 2011 respingînd „ca neîntemeiată acțiunea... formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.”

Cît de aiuritor și inacceptabil au procedat cei care l-au învinovățit pe Mircea Iorgulescu, de la scriitorii Bujor Nedelcovici și Dorin Tudoran, pînă la cercetătorii de la CNSAS, a demonstrat-o tot zilele trecute Gabriel Andreescu în două ample articole publicate de România Literară sub titlul „Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilități”. Or, semnalează Gabriel Andreescu, documentul principal ce l-ar fi incriminat, din 17 aprilie 1979, al unui real informator, nu numai că nu este scris de Mircea Iorgulescu, dar numele informatorului ce îl semnează diferă de cel conspirativ, de cod, dat de Securitate, criticului. Semnatarul este un anume „Doru” și nu „Dorin”, fapt „neobservat” de cei care au verificat transcrierea documentului și de cei ce l-au acuzat cu fermitate ulterior pe Mircea Iorgulescu.

Așa cum o spune clar Gabriel Andreescu: „Nu există nici un document semnat cu numele conspirativ atribuit lui Mircea Iorgulescu, Gabriel Andreescu

Gabriel Andreescu

care să fie un denunț al atitudinilor potrivnice regimului comunist. [...] Debilității argumentelor punctuale li se adaugă hibele de natură generală ale demonstrației. Documentele semnate cu numele conspirativ „Dorin”, și cele semnate „Mirel”, provin de la ofițeri. În arhivele Securității nu există nici un înscris cu grafia lui Mircea Iorgulescu.”

Și tot Gabriel Andreescu observă mai departe, caracterizîndu-l pe critic „Nu a înfruntat sistemul, ci pare să fi vrut să-l îmblînzească. S-a implicat în evitarea „scandalurilor” și a intervenit de mai multe ori pentru a duce lucrurile spre un compromis ce i se părea just. Era radical în conținut, nu în gesticulație.”

Pentru fostul dizident Gabriel Andreescu, „compromiterea lui Mircea Iorgulescu reprezintă un tur de forță al Direcției de Investigații, validat de Colegiul CNSAS, apoi de Curtea de Apel București..., [iar] cazul vorbește pentru Istorie despre ciudata performanță a societății românești de a incrimina colaborarea cu poliția politică fără a condamna poliția politică însăși.”

Ce ar mai fi de comentat, în afara observației că acțiunile împotriva Pagină din revista „Familia” de la Oradea

Pagină din revista „Familia” de la Oradea

lui Mircea Iorgulescu s-au înscris și în seria celor, periodic și constant întreprinse, de a denigra politic și sub orice altă formă, după 1989, Radio Europa Liberă și ziariștii săi?

De dincolo de mormînt, Mircea Iorgulescu ar răspunde, probabil, - cum se poate citi într-una din scrisorile adresate lui Ion Simuț și publicate de revista Familia anul trecut, cînd criticul ar fi împlinit 70 de ani - „nu vreau să mă lamentez pe tema „metamorfozelor” atîtora; dar, poate, în loc să privim spre cei care „dezamăgesc”, ar fi mai bine să-i vedem pe cei care ne dau speranțe pentru viitorul culturii române. Sînt puțini?! N-au fost niciodată prea mulți.”



Arată comentarii

XS
SM
MD
LG