Linkuri accesibilitate

„Dacă „Basarabia nu e România”, atunci de ce în fiecare zi, la aproape 1000 de km de hotar, mă simt acasă?”


Virginia Romanovici

Virginia Romanovici

Jurnal săptămânal cu Virginia Romanovici.


Virginia Romanovici: născută la 8 noiembrie 1993 în satul Ciorești, raionul Nisporeni. În prezent este studentă în anul II la Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Jurnalism. Voluntar în cadrul Organizației Studenților Basarabeni din Timișoara, departamentul Relații Publice. Comisar de Dezvoltare Regională în Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România. Visul Virginiei cel mai mare este să transmită reportaje din zone de conflict și să vadă lumea de pe vârful Everestului.

Luni

Soare. E dimineață și miroase a soare.

Este ora 7. Căminele sunt goale, studenții dorm. Săptămâna aceasta avem vacanță.

Ies la alergat. În căști Snow Patrol îmi împărtășește o poveste de dragoste. Mă iau fiorii, vreau să mă îndrăgostesc.

Așa sunt eu. Simt muzica. Trăiesc muzica.

Intru în magazin și cer o sticlă de apă plată. Tanti de după tejghea îmi întinde sticla și mă întreabă dacă sunt moldoveancă. „Moldoveancă de peste Prut” îi răspund eu. Îmi spune că m-a cunoscut după accent. Heh accentul ăsta... Am un an şi jumătate de când sunt în Timișoara și accentul încă mă mai dă de gol. Îmi povestește despre prietena ei moldoveancă și privește în ochii mei de parcă vrea să-i zic că o cunosc și eu. Îi răspund cu sinceritate că nu o cunosc pentru că suntem foarte mulți basarabeni aici dar îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase. „Basarabia e România”, strigă ea în urma mea. Mă întorc și o privesc cald. Are ceva comun cu bunica mea. Îmi spune când mă duc acasă să le spun fraților moldoveni că ei nu au uitat de noi și în curând vom fi împreună.

Of, tanti, e frumos ce spui.

Îmi amintesc de câteva cunoștințe de acasă care se bat cu pumnul în piept că sunt moldoveni și vorbesc moldovenește. Mă întorc să mai privesc o dată vânzătoarea. Sper să nu dea niciodată ochii cu astfel de oameni.

Mă gândesc la ei ca la niște fii rătăcitori dintr-o pildă biblică din Noul Testament.

Spre seară ies la o cafea cu câțiva prieteni din Timișoara. Râdem, glumim. Le promit că la vară organizăm o excursie în Moldova. Mă simt atât de bine cu ei. Lângă ei mă simt acasă.

Dacă „Basarabia nu e România”, atunci de ce în fiecare zi, la aproape 1000 de km de hotar, mă simt acasă?

Marți

Urăsc cursul de Științe Politice.

Primul lucru pe care l-am zis azi dimineață. E ora 8, colegele mele de cameră dorm, iar eu trebuie să învăț. Mă uit cu silă la cursurile de pe masă. Dă-le încolo de cursuri, mai sunt zile. Astăzi o să mă odihnesc.

Așa sunt eu. Las totul pe ultima zi. Întotdeauna.

Ziua trece lent, iar eu nu fac nimic productiv, nici măcar nu caut să fac ceva productiv.

Spre seară ies în oraș cu prietena mea să mâncăm ceva. Discutăm, împărtășim idei când în cafenea intră un Macho Man cu ochelari de soare. Mă uit la ea și pufnim amândouă în râs. Afară-i întuneric și ăsta stă cu ochelari de soare într-un local. Spun cu voce tare, cel puțin îndeajuns de tare să mă audă mesele de alături, inclusiv Don Juanul în cauză, că mă orbește becul și că am urgent nevoie de ochelari! Persoanele de la mesele din jur se uită pentru câteva secunde mirați la mine apoi încep să râdă. Macho își ia comanda la pachet și iese grăbit din local. Să fiu eu de vină pentru graba lui? Sunt nebună. Ce copilărește din partea mea! De ce nu pot niciodată să-mi țin gura? Mama întotdeauna mi-a zis că o să iau bătaie din cauza asta. Are dreptate. Poate atunci o să mă învăț minte.

Vin acasă, intru în pătucul meu călduț și adorm pe loc. Cursurile la Științe Politice stau cuminți pe masă. De ce las totul pe ultima zi? De ce?

Miercuri

Virginia Romanovici

Virginia Romanovici

Este ora 6.

Nu mă duc azi la alergat. Îmi iau cafeaua și ies pe balcon. Soarele încă nu a răsărit.

Ador liniștea aerului de dimineață.

Nu văd zare de om în afară de trei vagabonzi care scotocesc prin tomberoane. Privesc mai atent la ei și înțeleg că este o femeie și doi copii. În timp ce femeia desface pungile de gunoi, copilașii, un băiețel și o fetiță, se uită la ea. Probabil așteaptă să primească ceva de mâncare. Teribilă soartă.

Revin în cameră, mai citesc câteva file din cartea „40 de zile pe Musa Dagh”. Captivantă carte! Mai mult de jumătate din populația Armeniei de atunci a fost măcelărită de către Junii Turci. Citesc și mă îngrozesc. Cum de în cărțile noastre de Istorie Universală nu am găsit nici o temă despre acest lucru? Poate au și eu n-am văzut.

E amiază și primesc o veste minunată din organizație. Țip, sar, dansez și cânt. Întotdeauna mă bucur ca un copil. Le explic colegelor de cameră că organizația noastră are permisiunea ca în televizoarele transportului public din Timișoara să ruleze filmulețul de promovare al Festivalului Zilele Basarabiei, iar pe tramvaie vor fi bannere cu programul festivalului. Munca noastră! Munca noastră va fi văzută de toată Timișoara!

Joi

Spre deosebire de celelalte zile, astăzi soarele nu se vede. Eu iar m-am trezit prea dimineață, așa că ies la alergat.

Amiază.

Cafea, prieteni, discuții și râsete. După ce ne luăm la revedere, îmi iau calea spre cămin. Mai am o groază de lucruri de făcut. Merg pe o străduță îngustă cu căsuțe micuțe. Ce drăguțe sunt astfel de străduțe curate și îngrijite! În aproape fiecare curte văd ghiocei înfloriți. În Timișoara păpădiile, ghioceii și romanițele sunt înflorite din ianuarie.

Aproape de ușa căminului, se apropie de mine un băiețel de vre-o 11 ani, îmbrăcat sărăcăcios, cu ghetuțele rupte. O fi vre-un copil de cerșetor. În pumn are câțiva ghiocei și ceva crenguțe de copac. Mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr un ghiocel. Mă gândesc dacă nu este vre-un personaj similar „Fetiței cu Chibrituri”, apoi îmi amintesc cum tot acești copii, mai târziu, trag din țigară printre blocuri. Am hotărât că nu vreau să cumpăr ghiocei.

Seara mă duc la ședința cu organizația. Lucrul merge în toi pentru „Festivalul Zilele Basarabiei”. Organizația noastră este prima care a realizat un asemenea proiect în urmă cu 14 ani. Trebuie să ducem tradiția mai departe. Anul ăsta va fi ceva grandios. Îmi amintesc cum în pragul proiectelor de anul trecut dormeam pe mesele din sediu. Ne trezeam și iar ne apucam de lucru.

Nimic nu se compară cu munca și experiența de voluntar.

Vineri

Astăzi mă apuc de cursul de științe politice. Cât se mai poate de lenevit?

Ora 7 dimineața. O cafea. Un curs. O altă cafea. Alt curs.

Ora 11. Deschid facebook-ul. O avalanșă de inimioare roșu și roz însoțite de mesaje de felicitare. Bleah... Urăsc Valentine`s Day. Un motiv în plus ca florăriile să scoată bani din oameni, jucăriile de pluș să îți găsească cumpărători și cafenelele din oraș să aducă clienți. Da, urăsc Valentine`s Day.

Share-uiesc și eu un „Three Days Grace – I hate everything about you” însoțit de un Happy Valentine`s Day. Îmi amintesc de mama când spunea că atunci când nu am ceva frumos de zis, mai bine să nu zic nimic. Nu pot, mama. Pe bune, nu pot.

Citesc o știre despre un chinez care de Valentine`s Day a cumpărat toate locurile impare într-un cinematograf, pentru ca nici un cuplu să nu poată sta alături. Ce om genial! Ce idee genială! O să fac haz toată ziua pe tema aceasta.

Văd noutăți mai importante. Astăzi este ziua Albinuței – ziua primului meu abecedar. Astăzi poetul Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani.

În mintea mea ia contur o melodie - un sunet de chitară însoțit de vocea unei Doine.

Răsai, răsai, răsai…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG