Linkuri accesibilitate

Schimbările de culoare politică, arbitraj, memorie, direcţie şi viitor se fac prin ordonanţă de urgenţă sau prin decret prezidenţial, la vedere.



Policienii şi-au învăţat electoratul cu biciul şi cu mierea. Uneori îmbracă biciul în mătase, alteori scapă fiere-n miere, cu toate acestea încă mai speră ca prin filtre vrăjitoreşti de sfântul Valentin şi Dragobete să-şi ţină aproape simpatizanţii, să aibă carne de tun pentru marile lupte de la europarlamentare şi preşedinţie.

Ironia sorţii face ca alegerile pentru Parlamentul european, mai importante din perspectivă geopolitică şi financiară, să capete aspectul unei prăfuite repetiţii de rutină, în papuci şi capot, în care fiecare actor îşi testează tiradele şi lipiciul la public. Şi pentru că o minte sănătoasă nu poate trăi decât într-un corp sănătos, fiecare-şi cheamă partizanii în stradă, să se lupte cu mocirla, cu resturile iernii şi cu partizanii celorlalţi “catindaţi”. Pe scurt, să facă mişcare.

Şi când e vorba despre mişcare, preşedintele e primul. Stratagema înfiinţării unei mişcări apolitice cu carnet de partid şi grup parlamentar, o mişcare pentru reforma politicii şi a aleşilor zice-se, a dat roade. Preşedintele Băsescu spune că nu poate fi acuzat că face jocuri politice. El s-a prezentat la întrunirea organizată acum câteva zile de membrii Fundaţiei înfiinţate de fiica sa cu trei ani în urmă pentru a media între apoliticii Mişcării Populare şi partidul care are acelaşi nume şi aceiaşi oameni, foştii lui consilieri de la Cotroceni. Cum spunea naiv preşedintele PMP, Eugen Tomac, formaţiunea sa politică mizează în continuare pe sprijinul lui Traian Băsescu, veriga lipsă dintr fundaţie şi partid. Fundaţia nu este decât o faţadă.

Operaţiunea de canibalizare a scenei politice continuă. E un proces pe care toate partidele l-au aplicat cu succese imediate şi imense pierderi pentru toată lumea, pe termen lung. De data aceasta, au cedat verigile slabe ale navei-mamă, Partidul Democrat.

Pentru a se apăra de acuzaţia că devin tot mai nepopulari, liderii PDL au făcut în această săptămână un pariu pe care l-au şi câştigat, e drept parţial şi cu ajutorul camerelor de televiziune. Au organizat un miting la care, culmea, au şi venit cam jumătate dintre cei care se anunţaseră, semn că politrucii din teritoriu şi autobuzele cu navetişti politici şi-au făcut treaba. Desigur, pentru cine ignoră opt milioane, şapte mii de manifestanţi au importanţa unui fir de praf, dar cine are ochi de văzut a înţeles mesajul transmis nu către Uniunea social liberală la putere, ci către cioburile sparte ale partidului: PDL moare, dar nu se predă. Însuşi Vasile Blaga, preşedintele partidului, şi-a pierdut respectul servil faţă de tatăl de familie politică şi-şi arată dinţii şubrezi şi tociţi.

Partidul conceput, sedus şi abandonat de Traian Băsescu încă mai are ceva de arătat, spre deosebire de juniorii strânşi la Cluj să plimbe trofeele prezidenţiale şi să cerşească susţinerea lui Emil Boc. Acesta, ca să nu-l supere pe Traian Băsescu, şi-a tocit genunchii până-n sala conferinţei, abandonându-şi tovarăşii de drum în drum. Astfel i-a putut îmbrăţişa frăţeşte pe cei care l-au forţat să plece de la guvern şi din fruntea partidului acum trei ani, pe când spuneau despre el că e un utecist care se pune în calea reformei interne a PDL.

Implozia PDL a produs mai multe stele pitice pe firmamentul politicii, iar preşedintele Băsescu a hotărât, cum ştim, să populeze una cu armata sa de clone, otrăvind restul planetelor locuibile şi lăsându-i pe ceilalţi de izbelişte. În cea mai recentă intervenţie televizată s-a despărţit - a câta oară? - de toţi şi de toate, hotărând precum Noe, să aducă pe Arcă doar membrii apropiaţi ai familiei şi toate animalele politice de casă, pereche. I-a făcut cu ou şi cu oţet pe liderii puterii, spunând că sunt leneşi, impostori, hoţi şi securişti, l-a chemat la ordine pe guvernatorul Băncii Naţionale care ar fi bătut palma cu politicienii, binecuvântând ceea ce a numit „electrorata”, adică reeşalonarea plăţilor la bănci, şi, culme, i-a cerut să fie apolitic ca el, determinându-l pe guvernatorul Băncii, îmbătrânit în crize fiscale, cursuri valutare şi fotoliul său să se jure că guvernul gândeşte prost, e-adevărat, dar de capul lui. Preşedintele şi-a lăudat, apoi, noul experiment sociopolitic spunând că aşteaptă multe de la fundaţia pe care a clădit partidul cu rata cea mai mare de traseişti. A rostit şi butada conform căreia Fundaţia cu pricina este apolitică, dar se adresează electoratului de centru-dreapta care n-a ştiut pe cine să voteze la ultimele alegeri.

Mereu a fost neclar pe cine numeşte Traian Băsescu de centru-dreapta. Sunt cumva votanţii PD-ului de stânga, partid provenit din resturile partidului comunist şi afiliat la Internaţionala Socialistă? Sau cei ai PD-ului de dreapta, operat de sex peste noapte de preşedintele său de-atunci, Emil Boc, şi afiliat Partidului Popular European? Nu vom şti niciodată decât că prin acest (al câtulea?) păcat originar se explică supleţea politică a oamenilor preşedintelui. Aşadar, în vreme ce deunăzi, nemulţumit că nu i-au votat muza în fruntea partidului, le transmitea un adio vitriolat foştilor subalterni din PD într-un discurs care a făcut carieră, astăzi moşeşte noul partid tot prin discursuri publice şi pe bani bugetari. Aceasta e post-istoria la care cu toţii au pohtit. Dacă e nevoie de puţin Ev Mediu, să tragem cizma spaniolă pe picioare şi să îmbrăcăm fecioara de fier. Avem nevoie de dictatură sau democraţie, de tiranie sau autoritarism, de birocraţie sau manelism politic-toate sunt posibile în cea mai bună lume posibilă.

Schimbările de culoare politică, arbitraj, memorie, direcţie şi viitor se fac prin ordonanţă de urgenţă sau prin decret prezidenţial, la vedere, în Monitorul Oficial. Nu se ştie de ce această transparenţă are ceva neliniştitor şi implacabil. Preşedintele nu mai are nimic de ascuns. Poate aşa se explică şi exhibiţionismul naşterii în public a partidului prezidenţial. Şi de ce-ar fi altfel?

Curtea Constituţională e în plin somn paradoxal, procuratura şi toate mecanismele care spală petele corupţiei de prin dosare nu reacţionează decât la sesizările preşedintelui, opinia publică este sedată de gesturi calculat-grandilocvente şi fără consecinţe. Doar Consiliul Naţional Antidiscriminare a scris şi i-a trimis preşedintelui o amendă pentru o afirmaţie rasistă făcută acum trei ani. S-ar putea ca zilele următoare să-i doară mâna cu care au rupt amenda din chitanţier.

Cum se explică totuşi neglijenţa şi graba acestor manevre care aseamănă tranzacţiile politice la care asistăm cu tâlhărirea adversarilor, adică a foştilor prieteni şi colegi, la lumina zilei? Poate că Traian Băsescu vede mai multe mutări înainte? Poate că ştie anexele secrete ale contractului social semnat cu clienţii săi? Poate că, ajutat de oamenii lui, şi-a clădit un bunker postistoric unde să se eternizeze? Deşi ameninţând că va chema oamenii în stradă, aşa cum nicio persoană publică ajunsă în vârful puterii n-a mai făcut-o, a dovedit că multe cărţi nu mai are de jucat. E drept că răbdarea oamenilor a ajuns în zona de risc, după ce s-a zvonit că fiscul vrea să intre în casa oamenilor să le numere bibelourile, că aleşii din parlament vor să-şi eternizeze salariile sau că vor să închidă supermarketurile la sfârşit de săptămână, să trăiască şi mafia pieţelor agroalimentare din ceva, sau că aleşii locali vor să ţină caloriferele încinse să nu fie nevoiţi să scadă lefurile de Wall Street pe care le iau şefii fochistelor. Mâine poimâine-i vor forţa pe români să lase în permanenţă apa deschisă, să aibă bani de prime şi sporuri salariale Regiile autonome ale apei. Poate că oamenii de rând ar ieşi în stradă, să dea zăpada că-i ameninţă primarii cu amenzi grele dacă nu fac mai uşoare contractele pentru deszăpezire ale clienţilor. Oricum, pe parcursul istoriei sale politice, Traian Băsescu a avut multe momente în care, din pricina firii abrazive, a trimis fără voie oamenii în stradă, să protesteze împotriva lui. În felul acesta au căzut câteva guverne şi, mai apoi, partidul său. Aşa că, dacă ne luăm după sondaje şi statistici, greu de crezut că preşedintele mai poate chema pe cineva din groapa sa de popularitate.

Greşelile de construcţie au transformat Arca politicii în haos şi nu mai ştie dreapta ce face cealaltă dreaptă, plasată la stânga. Zonele unde stau animalele politice nu au ziduri de delimitare aşa că fiecare vrea să se întindă sub aripa de centru-dreapta a celuilalt. Iar cei care nu-şi găsesc locul sunt aruncaţi peste bord, hrană rechinilor.
XS
SM
MD
LG