Linkuri accesibilitate

Poate fi considerat, într-adevăr, George Enescu un oportunist „colaborator” și un „naiv pe plan politic”, așa cum o afirmă astăzi, cu ușurință, o serie de istorici?



Istoria nu este o știință exactă și, s-ar putea spune adesea, din fericire! Experiențele ei nu pot fi repetate pentru a se confirma exactitatea unei trăiri sau judecăți a trecutului. Cine ar vrea să repete experiența Holocaustului sau a gulagului comunist? Cercetătorii istoriei ar trebui să fie primii care să înțeleagă gradul de relativitate al informațiilor și judecăților istorice și să-și măsoare cu rezerva cuvenită expunerea și analiza istoriei, dincolo de celebrul îndemn antic de a prezenta trecutul „sine ira et studio”(„fără ură și părtinire”).

Tratarea, în ultima vreme, a cazului compozitorului George Enescu, în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial, după publicarea documentelor ce atestă „atenția” ce i-a fost acordată de către regimul comunist din România și intrigile și presiunile la care a fost supus de către oamenii Securității pînă la moartea sa în 1955, îndeamnă la reflecție.

Istoricul Adrian Cioroianu, în emisiunea sa „Cinci minute de istorie” la TVR 2, aducea zilele trecute în discuție ipoteza că George Enescu ar fi fost „pentru unii, un colaborator al regimului comunist”. Faptele pe care le evidențiază sînt că „Enescu a intrat imediat după război în atenția propagandei de inspirație sovietică a PCR”, că ar fi fost „cu desăvîrșire naiv într-ale politicii”, că în toamna lui 1944 a devenit membru în Asociația de Strîngere a Legăturilor cu Uniunea Sovietică” (ARLUS), că a dat curs, în aprilie 1946, invitației guvernului sovietic de a veni la Moscova „unde a susținut cîteva concerte bine primite”, că în noiembrie 1946 „el a fost înscris pe lista candidaților pentru Parlament din partea alianței politice Blocul Partidelor Democratice, dirijate de Partidul Comunist”.

Deputat de Dorohoi din noiembrie 1946, el ar fi devenit astfel „coleg cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker”. Și Adrian Cioroianu adaugă drept certitudine: „Adevărul este că plecarea lui George Enescu din țară - în toamna lui 1946 - s-a produs cu acordul regimului comunist”. „Pînă în mai 1955, cînd a murit, George Enescu și-a păstrat calitatea de membru al Academiei RPR și totodată și-a păstrat pașaportul de cetățean al României comunizate.”

Poate fi considerat, într-adevăr, George Enescu un oportunist „colaborator” și un „naiv pe plan politic”, așa cum o afirmă astăzi, cu ușurință, o serie de istorici? Încercarea de a-l trata astfel, de a-l înregimenta cu forța de partea regimului comunist, nu este nouă. O făceau deja, în ultimul deceniu de ceaușism, cei doi cerberi ideologici ai regimului, Mușat și Ardeleanu, amendați într-un comentariu la Europa Liberă, în august 1983, de criticul Virgil Ierunca.

„Cînd e vorba de a fabrica antifasciști sau criptocomuniști - spunea V. Ierunca - cei doi nu se mai împiedică de nimic. [...] s-ar zice că marele nostru muzician n-a făcut altceva decît să pregătească epoca actuală, a lui Călinoiu sau a lui Doru Popovici. Or [...] nu numai că George Enescu nu-și însușește opțiunile stîngii, dar el face elogiul individualismului, împotriva oricărei forme de colectivism în pespectivă”. Și Virgil Ierunca dădea drept exemplu un text, din perspectivă comunistă «reacționar », reflecțiile lui Enescu într-un interviu cu ziaristul Miron Grindea, din anii 1930.

„Poate că omenirea se îndreaptă spre o colectivitate economică, poate că va realiza - o clipă - comunitatea socială. [...] Se vor raționaliza, poate, hrana, habitațiunea, procrearea, dar ceea nu se va putea niciodată modifica este permanenta nevoia a insului de a evada [...] într-o lume a lui proprie, de visare, de reculegere”. Și Ierunca încheia: „Stînga e mai degrabă sfidată de George Enescu”.

Ceea ce uită cei ce se străduie să-l înregimenteze și implicit îl acuză pe Enescu, sînt o serie întreagă de fapte din conjunctura istorică a epocii. Faptul că în decembrie 1939 fusese făcut, de exemplu, senator de către regele Carol al II-lea, sau ceea ce așa-zisul „cu desăvîrșire naiv politic” Enescu, îi spunea în august 1942, într-o discuție, lui Alice Voinescu, „cu privire la egalitatea între oameni”, discuție notată în Jurnalul acesteia, „comunismul face cu această egalitate o crimă”. Alice Voinescu adăuga: „Era în felul lui de a se exprima o repugnanță nu pentru sărăcie, dar pentru nivelare și lipsa de libertate, atît de marcată, încît m-a frapat.”



Nu este exclus ca Enescu să fi crezut, asemenea altora, în ceea ce istoricul Alexander Werth numea „fericita iluzie din 1944 că regimul sovietic va deveni mai liberal, viața mai liberă și mai ușoară după război, spulberată apoi ca fumul”. Cert este că vizita lui Enescu la Moscova, nu era nici prima - relațiile sale artistice cu Rusia, datau de la începutul secolului, din 1909 - și că nici măcar istoriografii sovietici nu au vorbit, la vremea respectivă sau retrospectiv, despre vreo înregimentare ideologică a compozitorului.

Este de notat, pe de altă parte, că Enescu a plecat din țară la 10 septembrie 1946, cu mult înaintea alegerilor parlamentare, care au avut loc la 19 noiembrie și că, pînă la proba contrară, potrivit informațiilor din Arhiva Europei Libere, compozitorul a refuzat în 1949 preschimbarea pașaportului său regal, într-unul comunist, circulînd cu un document oficial de călătorie, eliberat de autoritățile din Franța.
XS
SM
MD
LG