La vârsta la care Lev Tolstoi fugea de-acasă, americanul Kurt Vonnegut (1922 – 2007) priveşte înapoi nu atât cu mânie, cât cu umor, într-o scriere cu valoare de testament, Un om fără de ţară, Rao, 2008. Dezinvolt & de-o sinceritate dezarmantă, măturând pe jos cu ce a mai rămas din „visul american” (suntem în epoca George W. Bush), spulberând tabuurile, fără a jigni însă bunul simţ, gâlgâind de vitalitate (doar frază: „Iar dacă se va întâmpla să mor – Doamne păzeşte …”, rostită la 82 de ani, cât face!), autorul Abatorului cinci are ceva din candoarea copilului care arată cu degetul: „Regele e gol!”
Pornind de la ideea că „umorul este o reacţie aproape fiziologică în faţa fricii”, şi luându-i de partea sa pe Mark Twain şi Abraham Lincoln care „au făcut poporul american să râdă de sine şi să aprecieze glumele (…) cu substrat moral”, iată cum o aduce din condei à propos de Irak: „ştiţi de ce cred eu că George Bush este atât de supărat pe arabi? Aceştia ne-au adus algebra. Şi, de asemenea, numerele pe care le folosim, inclusiv un simbol pentru nimic (…). Îi credeţi proşti pe arabi? Încercaţi să faceţi o împărţire cu multe zecimale folosind numerele romane”. Cum însă autorul nu-i un maniheist, iată cum vorbeşte de cealaltă Americă, a oamenilor simţiţi: „…vreau să felicit bibliotecarii (…) care, în întreaga noastră ţară, s-au opus eroic brutelor antidemocratice care au încercat să elimine anumite cărţi de pe rafturile bibliotecilor şi au preferat să distrugă evidenţele decât să dezvăluie faţă de poliţia politică numele persoanelor care au solicitat anumite titluri. Aşadar, America pe care o iubesc încă există… la pupitrul bibliotecilor noastre publice”.
Formidabil, umorul celui care are de gând să-i dea în judecată pe producătorii ţigărilor Pall Mall fiindcă-i „promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide”, şi asta deoarece „am ajuns la 82 de ani, [chiar dacă] începând de la vârsta de doisprezece ani fumez, ţigară de la ţigară, doar Pall Mall fără filtru. Vă mulţumesc mult, ticăloşi nenorociţi!”
Scurt pe doi, Kurt Vonnegut ia ce-i mai bun de la cele „două feluri de artişti” – „unii [care] reacţionează la istoria artei lor, iar ceilalţi (…) la viaţa însăşi” – şi asta deoarece „în orice fel de artă reacţionezi la zbaterea artistului faţă de limitele lui”.
10 februarie ’14
