Linkuri accesibilitate



Mai deunăzi, la o oră târzie, când se potoleşte vacarmul zilei şi se deschid larg porţile memoriei, mi-am amintit, fără s-o fi fi făcut intenţionat (memoria involuntară!), de profesorul Constantin Ciopraga. Printr-un detaliu demn de toată curiozitatea. Anume: ajuns la o vârstă de peste nouăzeci, a dorit să facă o vizită la cetatea Sorocii, a venit la Chişinău şi, însoţit de colegii noştri, a mers să-şi vadă... visul cu... ochii.
De ce? m-am întrebat extrem de intrigat: de ce anume cetatea Sorocei? De ce o călătorie destul de dificilă pentru o vârstă ca aceea?

De aici firul a pornit a se depăna şi... m-am văzut în acea iarnă de după '90, când noi, un grup de scriitori de la Chişinău, (printre care Gicu Vodă, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Leonida Lari, ca să-i numesc doar pe cei plecaţi la Domnul), întorcându-ne de la Bucureşti, am făcut o escală la Iaşi, unde am fost întâmpinaţi de doamna Irimia, care ne-a organizat o întâlnire cu prietenii ieşeni la Casa Sindicatelor lucrătorilor din învăţământ... La acea şezătoare improvizată fu prezent şi profesorul Constantin Ciopraga, care asista, distant şi tăcut, într-o margine. Nu ştiu dacă a spus vreo vorbă, mai curând a vorbit, dar din ceea ce îmi amintesc a fost la fel de retras şi... distant. Îi citisem textele, îl cunoşteam din auzite, acum că-l vedeam, eram oarecum... derutat. Ce om rece! mi-am zis atunci...

Peste această primă impresie, desigur, ocazională şi subiectivă, veni o a doua, ceva mai altfel, când în '91, avu loc la Universitatea A.I. Cuza comemorarea celor 300 de ani de la moartea tragică a lui Miron Costin şi noi, un grup de oaspeţi de la Chişinău, printre care universitarii Ion Osadcenco şi Gheorghe Dodiţă, am venit să depunem mărturia neuitării noastre pentru marele om al neamului. Acolo l-am admirat pe profesorul Constantin Ciopraga vorbind alături de Dan Mănucă, Elvira Sorohan, Dumitru Irimia...

Dar cea mai emoţionantă şi, aş zice, intimă, caldă şi simplu omenească întâlnire cu domnul profesor s-a produs în toamna târzie a lui 2004, când am avut fericita ocazie să fiu invitat la cei o sută de ani de la debutul editorial (patru volume într-un an!) al marelui Mihail Sadoveanu, eveniment ce s-a produs la casa scritorului din Copou, unde era prezent, desigur, şi domnia sa. Am fost atât de plăcut impresionat să-l văd într-o ţinută atât de aleasă, într-un sacou de gală, bine bărbierit, elegant, aş zice chiar fercheş, ca să nu zic simplu: fermecător, încât mai să mă... îndrăgostesc de el!

Credeţi că asta a fost să fie întâmplător?
De la „omul rece” la „omul fermecător”?

Ceea ce a urmat, însă, a venit să deschdă oarecum misterul acelei transfigurări: la mica agapă ce-a urmat la subsolul casei, solicitat să spună un cuvânt, profesorul Ciopraga, cu pocalul în mână, în picioare, a vorbit la tema întâlnii noastre, dar ceea ce am reţinut eu, ceea ce m-a marcat profund au fost amintirile sale din război...

Căzut prizonier la ruşi în '42, a făcut patru ani de prizonierat!
Nu sunt patru zile. Nici patru luni - patru ani! Poate că atunci, pentru prima dată, am intuit, dacă nu am priceput în o anume măsură, starea lui de tăcere şi distanţare în acea seară de la Casa Sindicatelor...Trebuie că i-au răscolit atâtea amintiri grele din timpul aflării lui în lagărul ruşilor... Acel lagăr din care veneam noi, grupul de scriitori de la Chişinău... Aceia pe care îi avea în faţă şi despre care nici nu bănuia că am mai păstra ceva din vlaga neamului în fiinţele noastre...

În anii ce au urmat profesopul Constantin Ciopraga a fost un generos îndrumător al unor doctoranzi de la Chişinău, printre care dna Ana Bantoş. O să vă relatez un caz aproape nostim, dar elocvent pentru personalitatea celui care a fost profesorul, membru al Academiei Române, Constantin Ciopraga. Colega Ana Bantoş, pregătind un volum de eseuri despre creaţia unor autori basarabeni, în special, poeţi, îmi solicită un cuvânt introductiv. Îl scriu. Dar, ca unul care am anumite momente mai dure, inserez în text şi o observaţie. Care? Precum că autoarea şi-a oprit investigaţiile la o etapă azi depăşită, că ulterior s-au produs fenomene extrem de interesante în creaţia tinerilor etc... Doamna, care nici nu-şi propunea acel scop, (erau, cred, din temele ei de curs la universitate), nu aceptă acel cuvânt prea pretenţios al meu şi i se adresează profesorului Constantin Ciopraga... Cartea apare cu prefaţa Domniei Sale.

Astfel, ne-am văzut direct implicaţi antr-o activitate concretă...
O, dar astea sunt nimicuri! Adevărate nimicuri...
Fiind un fidel cititor al revistei Dacia Literară, citeam cu admiraţie orice eseu semnat de ilustrul Profesor. Recent, am dat peste un număr mai vechi, în care am redescoperit un microportret al lui George Călinescu: „G.Călinescu şi statutul istoriei literare”. L-am parcurs cu emoţie, mai cu seamă că găseam aici referiri la anii de formare ca critic şi istoric literar a lui Călinescu, trimiteri la autori de mare clasă pe care i-am citit şi asimilat şi eu la anii mei: Saint-Beuve şi Thibaudet... Iar ceea ce m-a răscolit adânc a fost formula lapidară care îl caracterizează plenar pe marele critic, una de sorginte thibaudet-iană: „a înţelege înseamnă a crea din nou”...

Da, acum pot intui, de ce a dorit regretatul om şi profesor Constantin Ciopraga să mai vadă o dată fortăreaţa Sorocei: ca să se convingă, înainte de plecarea la cele veşnice, că în Basarabia spiritul şi demnitatea de neam sunt vii şi rezistă în continuare furtunilor asiatice pe care le-a îndurat pe front şi în prizonierat...

Astea mi le-am amintit, astea am ajuns să înţeleg în aste zile...
Da, miraculoase lucruri se pot întâmpla şi se întâmplă în orele când se potoleşte zarva zilei şi se deshid porţile memoriei...

Aseară, adunându-mi gândurile pentru a purcede la redactarea aceste rânduri, mi-am amintit de un articol apărut într-o revistă ieşeană (îl am pe undeva decupat, dar nu pot da de el), care purta un titlu s-ar părea obişnuit, dar dacă îl citeai, vedeai că e o minunată şi nevinovată glumă-metaforă. Se numea, în stil ludic: „Optzeciştii ieşeni”. Scurt. În spiritul vremii. Dar dacă porneai să-l parcurgi, vedeai că e despre...

Despre ce era vorba în acel text?

Despre cei trei veterani, cei trei seniori ai lumii culturale a Iaşilor, care au depăşit vârsta de optzeci şi... deci, s-au înrolat şi ei printre... optzecişti.
Cine erau?
Gavril Istrati.
Constantin Ciopraga.
Alexandru Husar.
I-am cunoscut pe toţi trei...

Dar marele miracol este, că aseară, vrând să-mi aduc aminte numele de familie al lui Gavril, nu reuşeam oricte eforturi aş fi făcut. Într-un tîrziu, noaptea, a răsărit: Istrati... Da, Gavril Istrati!
Azi dimineaţă deschid poşta electronică şi aflu un mesaj de la Dacia literară că... s-a stins din viaţă, la aproape o sută de ani...

Gavril Istrati...
Dumnezeu să-l odihnească...
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi...

31 ianuarie 2014
XS
SM
MD
LG