Linkuri accesibilitate


(Titlul de mai sus nu e doar o parafrază după Arta de a NU scrie un roman, de Jerome K. Jerome, ci şi locomotiva unei confesiuni publice făcută pentru postul de radio – mai trebuie oare să precizez că-i vorba de Radio Europa Liberă?! – care, găzduindu-mi acum zece ani rubrica de cititor profesionist, „Carte la pachet”, a contribuit astfel într-o măsură decisivă la scrierea & definitivarea celui mai temerar proiect al meu, acum „istorie literară”. Totodată, m-am gândit că modesta mea experienţă le-ar putea prinde bine tinerilor prozatori, după ce că unora le-am fost redactor de carte.)

* * * * * * *

Când plasam la p. 342 a romanului Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 – după Cuprins (sic!) – AVERTISMENT-ul: „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert şi „Doamna Bovary”), încă nu ştiam cum mi se va întoarce verba volant-ul, mai exact scripta manet-ul. Şi asta după ce, preţ de 14 ani, tot scriind la roman, am amânat în câteva rânduri să pun punctul final, inclusiv pe ultima sută de metri. Plus que ça, în iunie 2011, cartea gata paginată a „plecat” şi ea în vacanţa de vară, mai puţin autoru-i, care a mai revăzut-o o dată cap-coadă. În septembrie, eram cât pe ce să-i dau bun-ul de tipar, când mi-a venit ideea plasării unui text oarecum simetric „Mic-ului îndreptar de lectură”, şi anume „Summary [dressed]”, ca să închid astfel paranteza. Odată redactat & pus în pagină, am vrut să strig, faustian: „Opreşte-te, clipă…”; dacă nu am făcut-o totuşi este fiindcă tot atunci mi-a venit şi ideea celor două pagini finale, ale cititorului, TABULA GRATULATORIA şi TABULA RASA. Aşadar, abia după ultima punere în pagină de la sfârşitul lui octombrie, când s-au reglat ultimele detalii, s-au uns încheieturile, s-a ciocănit totul cu de-amânuntul, Ţesut viu. 10 x 10 s-a desprins de mine, luând calea tiparului. Am trăit efectiv 14 ani (+ alţii vreo zece, cât l-am purtat în cap) în aşteptarea acelei clipe de Despărţire, iar peste câteva săptămâni bucuria Întâlnirii cu romanul meu „repovestit” mie, autorului, de către primii cititori profesionişti – mă refer la lansarea din 13 decembrie 2011, de la Librăria din Centru din Chişinău (vezi reportajul lui Vasile Botnaru: http://www.youtube.com/watch?v=dEwp45LRbIA) – a avut darul dacă nu să „arunce cartea în lume”, cel puţin să mă facă să-i întrevăd „un destin, al ei”.

Toate bune şi frumoase, doar că foarte curând au început primele „intervenţii” în text – şi nu-i vorba numai de corectarea foarte puţinelor greşeli de tipar (mulţam redactorilor!), ci şi de continuarea unor fraze manu propria, în fiecare exemplar dăruit cu autograf (un singur exemplu: la „Că doar nu voi fi o răsadniţă de himene?!”, din Cap. 1, se adaugă: „…şi nici eu Himengway”, scris de mână). Apoi, am simţit nevoia să dezvolt unele secvenţe, să umplu nişte goluri, să trag nişte fire înăuntru ş.a.m.d. În mod cert, cartea nu voia încă să mă lase, de parcă nu-i dădusem tot „calciul” (o reverenţă către regretatul Gheorghe Crăciun, care scria în Pupa russa: „Cu literatura mi-am pierdut dantura”). În paralel, multă lume mi-a spus că, odată încheiată lectura romanului, a simţit nevoia unei re-lecturi, pentru a nu mai urmări subiectul, ci chiar – cu un termen roland-barthian – plăcerea textului. „Este un roman de recitit, mi-am dat seama eu, aşadar musai să-l… rescriu!” Zis şi făcut, din septembrie 2013 – în acest răstimp, practic s-a epuizat un prim tiraj –, şi până mai ieri (suntem în penultima zi a lui ianuarie 2014, când are loc o „lansare pe invers” a romanului, la Iaşi, în cadrul Salonului de Literatura Zero+, cu DOAR şapte exemplare pe masă – vezi: http://www.apolloniatv.ro/confesiuni-literare-31-01-2014/), am umplut paginile cărţii cu un adevărat păienjeniş de note, amintind tot mai mult harta căilor ferate din SUA, am operat câteva modificări structurale (de pildă, „Summary [dressed]” trece în faţă!), am schimbat titlul Cap. 2 („Casa de corecţie de tip familial” în loc de „Scrisoarea tatei”), am pus alte accente „tonale” (o jumătate de frază din finalul Cap. 4 deschide o cu totul altă perspectivă asupra întregului) etc., etc., astfel încât cea de-a II-a ediţie, revăzută şi remake-tată, a Ţesut-ului să arate nu doar diferit, ci şi aparţinând unei noi generaţii (de produse high tech, cum altfel?!, de vreme ce s-a tot vorbit despre un prim „roman în 3D”). Spre deosebire însă de lucrul la ediţia princeps, acum nu mai am iluzia că m-aş „despărţi” de ea vreodată, totodată ştiu că a urmări „perfecţiunea” de care vorbeşte Mario Vargas Llosa e totuna cu a alerga după/la întrecere cu linia de orizont. Ei bine, de mulţi ani eu chiar trăiesc în orizontul acestei alergări/urmăriri!
XS
SM
MD
LG