Linkuri accesibilitate



Ploile, inundațiile, viscolele și zăpezile au ocupat televiziunile în vestul și si în estul Europei. Nu e nimic nou. Inundații și viscole există de cînd lumea.
Ce s-a schimbat e lumea din calea lor. Așezările umane au devenit mai complexe și mai fragile. Autoritățile administrative s-au complicat și sînt cunoscute sub numele de birocrații. Mediile de informare au pus stăpînire pe percepția colectivă și au început, treptat, să o controleze.

Rezultatul se poate vedea în variante foarte asemănătoare și în vestul și în estul Europei. În Marea Britanie, două rînduri de inundații au dat peste cap orașele și satele din albiile râurilor. Guvernul a reacționat firav, tocmai pentru că, în numele descentralizării, și-a luat mina de pe autoritățile locale. Presa, care nu are astfel de probleme, a acoperit scena cu un covor de relatări și imagini de senzație care au creat cerrtitudinea apocalipsului.

În România un viscol classic a adus zăpezi înalte și a blocat infrastrucutua de bază în orașe mari și sate mărunte. Administrația a căzut într-o bîlbâială convinsă și energică. Înăsprirea viscolului a mărit brusc numărul de ședințe și ordine cazone dar localitățile și drumurile au rămas tot neprotejate. Televiziunile au comutat automat pe o dietă permanentă de spaime și urgie. Orice altce subiect a dispărut. Liderii politici au trecut imediat pe crane de unde au multiplicat iluzia de activitate.

Diferențele și asemănările sînt instructive. În toată Europa, vremea a făcut ce face de obicei, dar a dat peste societăți din ce în ce mai nevrotice. În parte, schimbarea e de înțeles – comfortul urban a dat oamenilor o lipsă de siguranță sporită în fața naturii. În parte, însă, noua nervozitate e venită dinspre exercițiul repetat al panicii induse. Aici e terenul mediilor de informare. Traficul de emotii a luat locul jurnalismului serios. Fluxul de nenorociri strigate isteric asigură un fundal de neliniște care pare realitatea înseși. Publicul larg absoarbe producția și se cufundă în adeziune. Nenorocirea devine un sport și o spaimă comfortabilă. Ciudat, tocmai dușul nefericirii dă senzația de siguranță.

Lumea e la un pas de sfîrșit, dar spectatorul e o excepție și degustă plăcerea de a fi martorul distanțat al tragediei. Complicitatea creată în o sută și ceva de ani de presă de senzație lucrează și dictează. Publicul se îndestulează cu un cocteil amețitor, presa cîștigă procente de audiență, iar liderii politici, odată ce învață regula jocului, pot folosi creasta valului mediatic.
XS
SM
MD
LG