„Am urmărit cu mare îngrijorare derularea evenimentelor din Ucraina”, a declarat secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen. „Condamn cu toată tăria violențele de felul celor pe care le-am văzut. Subliniez că guvernul este, în cele din urmă, responsabil pentru protejarea manifestanților pașnici.”
NATO are un acord de parteneriat cu Ucraina, iar secretarul general Rasmussen a precizat că mesajul său de îngrijorare e formulat în cadrul acelui parteneriat. Mai multe speculații au apărut recent în presă în legătură cu posibilitatea unei intervenții, posibilitate pur teoretică, desigur, însă despre care se spune că ar avea ca precedent intervenția NATO în Serbia, declanșată pentru a pune capăt reprimării kosovarilor, ca să nu mai vorbim de toate celelalte intervenții ale NATO în Afganistan sau în Balcani.
Analogia este însă înșelătoare și nepotrivită. NATO nu poate interveni decât în două situații. Cea dintâi este atunci când teritoriul uneia din țările membre este amenințat, sau când o țară membră a fost atacată. Este vorba de celebrul articol 5 din Carta NATO. Acesta a fost cazul Afganistanului. Osama Bin Laden, adăpostit atunci de talibani, atacase Statele Unite prin atentatele de la New York din septembrie 2001. De altfel, chiar și în acea situație NATO nu a intervenit imediat. Cu toate că Alianța și-a propus pe loc participarea, America lui Bush a refuzat inițial, Washingtonul preferând să atace singur Afganistanul. Abia ulterior aveau să trimită trupe de menținere a păcii și celelalte țări din NATO, inclusiv România.
La fel, anul trecut, Turcia a cerut sprijin NATO pentru protejarea frontierei sale cu Siria, de unde se trăseseră rachete (nu se știe de către cine) asupra teritoriului său. NATO a instalat la frontiera Turciei dispozitive Patriot de interceptare a rachetelor, dar nu s-a pus in niciun moment chestiunea unei intervenții directe in Siria, unde regimul se păzește de altfel să amenințe in vreun fel Turcia vecină.
In cazul intervenției din Serbia si Kosovo, care avusese loc cu doi ani înainte, in 1999, situația fusese cu totul alta. NATO se bazase acolo pe o ambiguitate din Carta ONU care pare a permite o intervenție a unei coaliții pentru a pune capăt unor violențe cum erau cele comise de forțele sârbeşti în Kosovo. Intervenția nu a fost de altfel contestată juridic în mod formal.
In cazul Ucrainei, însă, pe lângă faptul că e improbabil că Adunarea Generală a ONU ar acorda NATO un mandat pentru o intervenție, chiar in cazul unor masive violențe interne, Rusia ar putea bloca oricând totul printr-un veto. Rusia, ca și China de altfel, rămân membri permanenți ai Consiliului de securitate ONU cu drept de veto.
