Linkuri accesibilitate

Moni STĂNILĂ, Al 4-lea


O carte ca o rugăciune a inimii!



După ce şi-a făcut un nume în poezia tânără, Moni Stănilă trece din mers la proză, primul ei roman, Al 4-lea, Tracus Arte, 2013, anunţând – dacă mai era nevoie – un autor de cursă lungă.

Scris dintr-o răsuflare, însuşi ritmul naraţiunii confundându-se cu respiraţia eroinei, când accelerată până la sufocare, când de un calm înspăimântător, romanul începe ca un thriller – el şi ea, „fugari, stabiliţi ilegal într-o ţară în care un european nu ar veni nici pe salariu”, după ce c-au trecut fraudulos frontiera înot, mai să se înece, iar acum tocmai el, salvatorul ei, e dat „suspect de trafic de persoane” – şi sfârşeşte ca o carte de iniţiere: „Am din nou senzaţia că eu am coborât şi el a rămas pe munte. Că nu mai înţeleg cine e cine. Eu şi dublura, el şi dublura”. Între timp – un timp mai degrabă mitic decât calendaristic, de la căderea zăpezilor la ruperea apelor, fără a uita de Naşterea Domnului, sărbătorită într-o căsuţă din creierii munţilor – cei doi sunt găzduiţi de al treilea, bătrânul, care nici măcar nu vorbeşte limba fetei (de fapt, ea pe al lui!), şi astfel ecuaţia e completă: „deci, fiind trei, putem spera nu doar la al patrulea, ci şi la nenumăraţi alţii”. De unde totul pornea (cu stângul!!!) ca un roman de acţiuni („Am fugit împreună. Prima promisiune era să mă scape de bătaie. A doua (…), să mă treacă graniţa. A treia, să îmi găsească un drum, însă lucrurile s-au complicat…”), acum autoarea îşi proiectează personajele în lungi discuţii despre Dumnezeu, care „nu poate fi nici unul, că unul nu poate iubi. Nici doi, că doi se iubesc doar unul pe altul. Trebuie să fie trei, clar trei. Unde sunt trei, încape şi al patrulea” (formaţia teologică a romancierei îşi spune cuvântul!). Ceea ce nu înseamnă că aceleaşi personaje nu vor coborî cu picioarele pe pământ, ba chiar – de pe munte, într-o realitate ternă în care el este „pe lista de aşteptare. Aşteaptă o inimă”, iar ea le va cere medicilor „să îi aducă hârtie, acte”, căci „vreau să îi las inima mea”.

Cât despre scriitura propriu-zisă, aş numi-o „a rozariului” – cum ai strecura printre degete „nodurile primei noastre legături serioase şi adevărate”, frazele dând senzaţia că „atârnăm între două luni. Aia de acolo şi asta de aici”. O carte ca o rugăciune a inimii!
27 ianuarie ’14

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG