Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămânal cu Claudia Partole.


Născută pe 14 iunie 1955, în satul Cotova, Drochia. Absolventă a facultății de filologie (secția ziaristică) a Universității de Stat din Chișinău (1977). Activitate: redactor - Comitetul de Stat al Radio-Televiziunii din Moldova; Editura „Cartea Moldovenească”; colaborator literar la revista „Alunelul”; redactor-şef - revista „Univers muzical”. Poetă, prozatoare, dramaturg. Cele mai cunoscute creații (pentru copii și maturi): „Păsări suntem când ne naştem” (poezie), „O clipă” (eseuri), „Unde eşti, Iren?” (dramaturgie), „Reculegere” (cugetări), „Viaţa unei nopţi sau Totentanz” (roman), „Îmblânzirea câinilor” (jurnalul oniric), „Copilul din colivie” (proză), „Floarea iubirii” (proză bilingvă: română-engleză; română-rusă). Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Clubului (Moldova); membru al Uniunii Muzicienilor din Republica Moldova.; Preşedinte al ONG BIOS.


Luni

Nicio îndoială: azi e LUNI! Am ieșit din DUMINICĂ. Am evadat ca dintr-un VIS. Altfel spus: mă nasc din oceanul oniric în această unică și irepetabilă zi. Redevin, într-o formulă nouă și în unicat femeia de luni. Ca și cea de sâmbătă sau duminică – cea dintotdeauna!, mă întorc dintr-o călătorie nocturnă sau, cum i-ar zice Celine: Călătorie la capătul nopții.

Încerc să-i pun stavile luminii care mă orbește, developând cu aviditate imaginile filmate de subconștientul meu în vis. Voi fi fiind unică în acest spațiu, la acest capitol: viețuiesc jumătate aici, jumătate printre vise. Bineînțeles, am descoperit în cercetările mele mullți călători cu viză de reședință în lumea lui Oniris.

Oricum, pentru un cineva care, vorba micului Prinț, mereu calculează și cântărește tot ce vede, pasiunea mea e pe cât de bizară, pe atât și de inutilă. Eu însă mă consider bogată și fericită și pentru că trăiesc intens atunci când alții, pur, și cimplu, dorm. Poate din acest motiv, de ani de zile, jurnalul meu de noapte e mai plin decât cel din zi.

Adevărat că uneori se amestecă imaginile și trebuie să mă concentrez pentru a discerne cele trăite în realitate de cele visate. Deși, nu se știe când suntem cu adevărat noi. Chuang-tzu, filosoful chinez din secolului al IV-lea î.H. relata ceva surprinzător: „Când oamenii visează, nu sesizează că acela este un vis. Unii chiar au un vis în alt vis. Și abia când se trezesc acești visători, își dau seama că totul a fost un vis. Și astfel, când Marea Trezire va veni asupră-ne, vom afla că această viață este un mare vis...”

„Odată, eu, povestește Chuang-tzu, visam că eram fluture, zburând încoace și încolo. Eram conștient doar să-mi urmez fanteziile ca fluture. Brusc m-am trezit. Acum nu știu dacă eram omul visând că este fluture sau un fluture care se visează om... ”

Și eu m-am visat copac, simțeam mângâierea vântului și eram nespus de fericită. În vis sunt posesoarea puterii de a îmblânzi câini din cei mai înrăiți. Din acest motiv, mi-am și intitulat romanul oniric „Îmblânzirea câinilor”... De altfel, multe din cărțile mele au fost zămislite sau își au rădăcinile în vis.

Azi însă știu, am certitudinea că am evadat din lumea visătorului în zi de luni. Nu pot avea îndoieli: mă anunță și micuții care vociferează supărați, împotrivindu-se (după două zile de stat acasă cu părinții) a fi aduși la grădinița din spatele blocului în care locuiesc.

Până vineri se vor calma. Dar e curios să-i urmărești. Pe masă mă așteaptă „Jurnalul” lui Cărtărescu – și el un mare visător! Și încă alte câteva cărți așteaptă cuminți. Computerul mă privește iscoditor. Iar eu mă adun dintr-o lume adormită...


Marți

În Facebook s-a produs o tulburare de ape: se aruncă din toate direcțiile săgeți otrăvite împotriva unui ziarist din Țară. Din anumite interese, poate din plictiseală, acesta își vomită din când în când veninul și în capul basarabenilor vulnerabili și la bâzâitul țânțarilor. Dacă-i dai importanță, e revoltător, dar și amuzant. La o adică, e opinia lui!

Ascultându-l, apoi urmărind din curiozitate reacțiile adverse, parcă aș fi văzut monumentul omului urât. Cu adevărat, există, un asemenea monument! În care oraș, nu-mi amintesc. Dar se spune că e oribil. Transparența chipului lipsit de personalitate refractează imagini cu chipurile acelora care-l contemplează. Astfel, spectatorii își descoperă și propriul handicap...

Nu pot să-mi imaginez cauza, dar de la o bună dimineață îmi stăruie în minte vorbele străbunicii mele Vasilina, pe care, bineînțeles, le-am cules din spusele mamei. Zicea: Chiar dacă Dumnezeu îți pune un corn pe frunte, trebuie să-l porți cu demnitate, căci e al tău!...

În vis l-am întâlnit pe Pontiu Pilat. Mi-a spus ceva, dar n-am reținut. Probabil, s-a referit la romanul pe care l-am finisat. Mi-e dragă această scriere cum îți e copilul abia născut. Pare unic și irepetabil...

Nu pot să mă uit la cer, nu pot să gust din bucata de pâine, nu pot să adorm fără să mă gândesc la curajoșii ucraineni de pe maidanul zis european. Cu sufletul le sunt alături...

Miercuri

Continuu să-mi antrenez, dar și să-mi exploatez mâna stângă. Până la extenuare, până la durere. Ea mi-a fost pănă acum o lună, catârul care se uita la măgarul împovărat... Acum, când brațul drept a trecut prin ce-a trecut, ea, mâna stângă, trebuie să îndeplinească totul.

Și iată, fac ceea ce s-ar fi cuvenit să se întâmple zilnic până la banalul accident: să-mi alint și să-mi mângâi brațul drept, căci mi-a fost slugă credincioasă de când mă știu. Abia acum înțeleg cât de importantă și dragă îmi este, ca de altfel și celelate slugi devotate ale mele: ochii totdeauna veghetori; picioarele – călăuze mereu călătoare; inima – cea care e mereu rănită!, urechile – și toate, absolut toate organele și toate fibrele ființei mele.

Din când în când, trebuie să-mi amintesc de ele și să le mulțumesc... Toate câte mi s-au dat merită zilnic recunoștința mea.

Citesc „Politica” lui Aristotel. E atât de originală și actuală! Pentru că spune Adevărul - vis al omenirii!, repetat ca un refren de veacuri...

Azi, sunt femeia de miercuri. Mult mai echilibrată și mai cuminte.

Joi

M-am trezit când lumea mai doarme. Mi-am dat seama de acest fapt intrând din obișnuință în internet. Pe Facebook nimeni nu mi-a lăsat niciun mesaj! Mă întreb și eu ca și tânărul care îi adresă o întrebare banală unui înțelept: „Cine sunt eu?” Și i se răspunse: „Ești cel ce ești când ești treaz”.

Pentru că tânărul n-a prea înțeles, a fost invitat să vină peste 30 de ani și la aceeași întrebare i se răspunse: „Ești cel care ești în somnul cu vise”...

Mai apoi, după alți 30 de ani, fu invitat pentru răspunsul suprem. Atunci i se spuse: „Ești cel care ești în somnul fără vise...”. De la o bună dimineață, creierul meu – fabrică de gânduri, îmi tot aruncă așchii-imagini dintr-o eventuală poveste cu extratereștri și un copil infirm.

Acesta se întâlnește cu oaspeții din univers într-un spațiu dintre oglinzi... Nu știu încă ce trebuie să fac! Știu că nimic nu mi se aruncă, adică sugerează, întâmplător. Brațul drept e vulpea care a prins la rană, Nu mă ascultă. Mă sperie, dar încerc să nu cad pradă disperării. Totuși, m-am convins că avem medici – la spitalul de urgență, adevărați salvatori!

Sunt din generația studenților care au studiat medicina pe timpul când nu exista învățătură prin contract plătit. Dar ce va fi mâine, când azi deja există acest fenomen?! Brațul stâng seamănă cu un elev din clasa pregătitoare. Cuvintele așternute pe foaie amintesc de niște ieroglifele. Cu mâna stângă desenez mai bine! Mă amuz și mă consolez: voi avea, astfel o mână pictoriță și o alta scriitoare...

Îmi place afirmația zilei de pe pagina de Ïacebook. Când Dalai Lama a fost întrebat ce-l surprinde cel mai mult la umanitate, el a răspuns: „Omul, deoarece el își sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi îți sacrifică banii pentru a recupera sănătatea. E nerăbdător să vină viitorul, încât nu trăiește prezentul. Rezultatul fiind că nu trăiește nici în prezent, nici în viitor. Trăiește ca și când niciodată nu o să moară și apoi moare fără să fi trăit cu adevărat...”

Îmi pare rău că nu pot fi la Librăria din Centru la întâlnirea cu poezia lui Eugen Cioclea, poetul cu suflet de poezie. Îi recitesc „Declarația testamentară” și parcă l-aș auzi mărturisind: După atâtea declarații de dragoste/ a mea vine oarecum timid/. Nici măcar nu mă bazez pe vorbe/, - sunt o sursă neexloatată / de fluid...Vă iubesc mai mult decât se crede/ N-am nimic să zic că-mi aparține, / de aceea parcă umblu pe buze/ printre voi ca fiarele feline...

Vineri

Mi-a trezit interesul Hekata – zeița celor trei drumuri... Poate pentru că sunt și eu o broscuță călătoare! Cine știe în ce spațiu voi fi transbordată cândva, după ce, de sus, voi privi curioasă minunea-minunilor dăruită oamenilor: acest pământ!

Mie mi s-a dat, cred, spre norocul meu, deși de-atâtea ori simt și nenorocul!, să mă nasc într-un spațiu pus mereu la grele încercări... Ce-ar fi fost, mă întreb, dacă Moldova – această aripă a Țării lui Ștefan cel Mare n-ar fi fost frântă și separată de trupul ei firesc? N-am fi rătăcit, n-am fi avut îndoieli, întrebându-ne mereu cine suntem?...

Azi se împlinesc 155 de ani de la ziua Unirii Principatelor Române. Mă gândesc la Noi... Și la mine mă gândesc, la rostul meu în lume... Unii trăiesc în realitate, eu creez o altă realitate cu imaginația. Dar vreau să cred – și cred cu adevărat!, că aici, în lumea creeată de mine, mă simt mult mai bine decât într-o realitate a oglinzilor strâmbe.

De aceea încerc să dăruiesc prin cuvânt universul meu lumii – celor mari și mici... Faptul că lucrez și pe ogorul literaturii destinate copiilor mă obligă la și mai mari responsabilități.

Proza mă face robul care țese gânduri la masa de gândire... Poezia însă mă înaripează – ea e prințesa necapricioasă. Mă poate surprinde plăcut și în baie...

Poezia e ca o pasăre! Apropo de poezia mea „Rugăciunea săptămâinii”, care și-a luat zborul – așa simplă, nepretențioasă, cum e, și, singură, fără numele meu a ajuns să stea afișată – unde am descoperit-o!, în școli, în saloane de spital. Cineva mi-a adus-o de la o mănăstire de lângă Iași, altcineva a cumpărat-o în ramă frumoasă la Slănic Moldova, dând tocmai 30 de roni! O cântă Catarsis și, până a le divulga cine-i autorul, spuneau că le-a dat textul un preot... Iată cum îți poate juca festa cel mai cuminte vers... Ar fi păcat, acum la finele săptămânii, să nu-mi amintesc această poezie... ”Am putea să fim mai buni, / de-am începe chiar de Luni./ Să intrăm în zi de Marți/ Mai cuminți, mai cumpătați./ Să venim la sfânta Miercuri,/ Lecuiți de-atâtea certuri./ Să lucreze-n zi de Joi/ Chiar și sufletul din noi,/ Preacuminte Vinerea/ Să ne-nvețe a ierta,/ Sâmbătă să fim curați/ Și cu toate împăcați,/ Că Duminica tot omul/ Este așteptat de Domnul...”

Am fost femeia de luni, apoi de marți, miercuri, joi. Azi sunt femeia de vineri. Mă așteaptă cea de sâmbătă, dar cu nerăbdare o chem în suflet și mi-e dor de femeia de Duminică. Ea e stăpâna haremului meu de gânduri și vise...

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG