Linkuri accesibilitate



Violenţa pare întotdeauna proaspătă. Ororile de lîngă noi miros a sînge, au o culoare respingătoare şi distrug orice comparaţie. Siria, de pildă, e numele cel mai nou al bestialităţii umane. Un raport publicat recent pe baza documentelor foto scoase din centrele de detenţie descrie asasinate, torturi şi umilinţe inimaginabile.

Să nu ne pripim: Siria de astăzi nu e o noutate proaspătă. Siria de astăzi nu e altceva decît Bosnia de ieri. Violenţa extremă e întotdeauna cumplită, dar niciodată nouă. E greu, dacă nu imposibil, să gîndeşti cu mintea limpede în faţa cruzimii, dar cîteva lucruri trebuie înţelese tocmai pentru ca domnia inumanităţii să fie, pe cît posibil, scurtată.

Siria, Bosnia şi alte nume de războaielor civile înspăimîntătoare repetă, de cînd lumea, cîteva trăsături extreme. Mai întîi, toată lumea se bate cu toată lumea. Taberele sînt multe şi greu de catalogat. Grupuri armate mici şi forţe mai mari se amestecă într-o vînzoleală fatală, în care oricine poate ucide sau poate cruţa pe oricine. În al doilea rînd, nu există reguli. Totul e permis, ba mai mult fiecare grup încearcă să împingă pragul de suferinţă şi cruzime mai departe. Nu există, deci, respect pentru nici unul din lucrurile protejate ale umanităţii: vîrstă, femei, infirmitate, neputinţă, maternitate, sărăcie. În sfîrşit, fără excepţie, toate grupurile încleştate într-un război civil consideră că nu au de partea lor doar dreptatea ci un lucru mult superior: o misiune sfîntă transmisă lor fie de voinţa divină, fie de întemeietorii sau martirii neamului.

Cu aceste date, războaiele civile provoacă o orgie de nestins. De cele mai multe ori, sfîrşitul vine prin sleirea patimilor şi oboseala mîinii care învîrte cuţitul. Mai rar, blestemul e curmat de o intervenţie în forţă din afară, asta dacă şi cînd o mare putere hotărăşte că violenţa trebuie oprită prin orice mijloace.

De ce sînt războaiele civile atît de complicate, violente şi greu de oprit? Înainte de orice explicaţie savantă, realitatea oferă un răspuns foarte serios. Exact ca în Bosnia sau în Siria, toţi participanţii la un război civil au ceva în comun: au trăit în aceeaşi ţară şi se cunosc foarte bine. Războaiele civile sînt, de fapt, crize de violenţă în familie. Iar proximitatea e un extraordinar generator de violenţă. Cine se cunoaşte mai bine se şi ucide mai bine. Necunoscutul, adaptarea şi orice alt fel de învăţare nu mai sînt necesare. Ucigaşii sînt acasă şi îşi dau frîu liber de la început. De ce se ajunge însă la crimele monstruoase tocmai în familie?

Tocmai pentru că, în aceste cazrui, familia nu e chiar naturală. Popoarele care ajung să se măcelărească în propria casă nu sînt o naţiune. Ideea unificatoare, fie ea naţională, fie religioasă, nu există şi nu e nici măcar de conceput în momentul în care izbucneşte un război civil. S-a spus că războaiele civile sînt un semn de înapoiere şi, într-adevăr, societăţile care ajung la aşa ceva sînt vinovate de subdezvoltare. La drept vorbind, nici nu e vorba de societăţi, ci de triburi şi grupuri care trăiesc împreună doar dintr-o întîmplare impusă de istorie sau de geografie. Oamenii aflaţi în această situaţie trăiesc şi se organizează în jurul identităţii pe care o simt numai şi numai prin credinţă sau etnie. Sînt sunit şi atît iar asta înseamnă că şiiţii nu există. Aşa cum, odinioară sînt catolic şi atît a însemnat că protestanţii nu există. Cum, însă, atît şiiţii cît şi protestanţii există şi chiar dau semne de mare iubire faţă de propria lor identiate, ei trebuie să nu mai existe. Adică să fie eliminaţi. Bineînţeles, întotdeauna cineva se va simţi oprimat şi altcineva se va simţi subminat. Din acest moment, conflictul nu mai e o dispută cu învinşi şi învingători, ci o încleştare existenţială: cineva trebuie să dispară şi altcineva trebuie să rămînă în viaţă.
XS
SM
MD
LG