Linkuri accesibilitate

Anticorupţia a ajuns doar un război de uzură în care toată lumea pierde în mod egal.



Premierul Victor Ponta a suspendat coabitarea cu justiţia. Ar fi vrut să fie, în continuare, bărbatul alfa din haita puterilor în stat. Însă, în vreme ce legislativul i-a întins carotida în semn de supunere, justiţia preferă să sară pârleazul şi să bată împleticită trotuarele, ca un ciocan fără stăpân.

La rândul său, preşedintele Băsescu a rupt şi el podul prieteniei cu puterile în stat, mulţumindu-se să pună câteva dosare în portiţa justiţiei, s-o ţină deschisă. Şantajul şi linşajul cu justiţia în spaţiul public au adunat mereu spectatori cu buzunarele pline de pietre, iar preşedintele Băsescu, care l-a dus pe noi culmi de perfecţiune, ştie să strige „hoţul!” mai tare ca nimeni altul. Având el însuşi mari probleme penale, a profitat de orbirea justiţiei şi i-a spus poveşti, să treacă vremea şi să se prescrie acuzaţiile.

Preşedintele a fost unul dintre primele animale politice care au invocat politizarea justiţiei, pe vremea când avea buzunare mai mici şi nu reuşea să ascundă cu totul casa şi privilegiile ciugulite din patrimoniul public. Azi se foloseşte de imunitatea prezidenţială pentru a se juca cu tigrii de carton ai justiţiei, asmuţindu-i împotriva adversarilor politici. Dacă pe vremuri primarul Băsescu susţinea că procesele care-i fuseseră intentate pentru corupţie sunt răzbunarea politică a adunăturii de ex-securişti şi activişti comunişti din spatele lui Năstase, el le consideră azi parte din lupta anticorupţie şi spune că trebuie deparazitate politic. Poate şi pentru că el alimentează tunurile cele mari? Oricum, anticorupţia a ajuns doar un război de uzură în care toată lumea pierde în mod egal.

Cercetat azi de Direcţia anticorupţie pentru încheierea unor contracte pare-se ilegale la Turceni şi Rovinari între 2007 şi 2011, fostul magistrat Victor Ponta nu are de ce se teme. El a fost mereu protejatul justiţiei dovedind că aceasta îmbracă şi dezbracă orice haină politică, doar să i-o ceri convingător. Cazul plagiatului dovedit şi nepedepsit este grăitor. Cum ne aşteptam, justiţia a avut din nou un rol important. Pe scena politicii.

Jalea lui Victor Ponta faţă de noua condamnare penală a naşului său spiritual, Adrian Năstase, la sânul căruia s-a deformat ca om şi profesionist, a declanşat o reacţie în lanţ în partid, dar şi la toate palierele justiţiei. Nu a fost o reacţie de râs, ci una convulsivă, de iepure prins în lumina farurilor. La o primă vederea, acuzaţia că justiţia că e părtinitoare şi politizată e comică, întrucât pe toate drumurile care duc către dreptate şi adevăr te mănâncă sfinţii de partid şi de stat: ministrul justiţiei este PSD-ist, la şefia Direcţiei Anticorupţie e un om numit de premier, iar în Consiliul Superior al Magistraturii, la Curtea Constituţională şi în biroul Avocatului Poporului s-au strâns ca un pumn toţii oamenii premierului.

Declaraţia premierului este susţinută de duetul comic Radu Mazăre - Nicuşor Constantinescu, tovarăşi de nădejde ai premierului care au transformat Constanţa în satrapie de partid, judeţ-pilot unde se experimentează cele mai sofisticate forme de evaziune fiscală şi boicot legislativ. Amândoi au întreţinut relaţii normale şi, mai ales, contra naturii cu justiţia. Poate şi pentru că istoria lor s-a împletit cu cea a partidului şi, dacă tragi de un fir biografic, poţi scoate din baltă mulţi peşti mari. Sau poate doar pentru că procurorilor le place să-i facă pe cei doi şi pe alţii ca ei să intre la DNA pe intrarea centrală, nu pe uşa din dos care e doar pentru prieteni.

Puţini sunt cei care mai cred în coincidenţe. Se spune aşadar că interesul Parchetului pentru cei doi locotenenţi din oastea premierului are legătură cu vituperările lui Traian Băsescu împotriva oamenilor lui Victor Ponta. Preşedintele României declara că România a ajuns cu un picior în prăpastie în timpul guvernării Ponta care subrezeşte din temelie instituţiile statului de drept. Poate că preşedintele, deranjat de comisia parlamentară care cercetează modul în care a cumpărat pământ fiica prezidenţială, a început să arunce dosare şi oameni în gura molohului. Poate că vrea să-şi ajute candidaţii să se folosească de lupta sfântă împotriva corupţilor pentru a lua ochii şi minţile alegătorilor în campania electorală de peste patru luni.

La urma-urmei se aşteaptă ca săptămâna viitoare, când va fi publicat raportul european pe justiţie, România guvernului Ponta să conducă detaşat la corupţie şi blocaj al reformelor, un bun slogan electoral pentru candidaţii preşedintelui. Sau poate că perdelele de fum ridicate de aceste hărţuieli de rutină ascund ultimele aranjamente pe care le face preşedintele înainte de alegerile din decembrie. Dacă-şi joacă bine cărţile, imunitatea de astăzi i-ar putea asigura nemurirea de mâine. Sau poate că nemulţumirea preşedintelui nu e altceva decât reacţia normală a unui demnitar faţă de abuzuri şi corupţie. Uneori un trabuc este doar un trabuc. Dar dacă e aşa şi nu doar o declaraţie politică, de ce 24 de ore mai târziu, Traian Băsescu îşi scotea piciorul din prăpastie spunând că România speră să intre în spaţiul Schengen până la toamnă? Care declaraţie a fost adevărată? Intră România în Schengen sau în prăpastie? De ce după ce l-a acuzat pe Victor Ponta că târăşte ţara în afara alianţelor strategice, de la porţile Occidentului la porţile Orientului, preşedintele şi-a inversat polii magnetici spunând că suntem tot mai aproape de intrarea în lumea civilizată a clubului Schengen. Gânduri din camera obscură a politicii. Trabucul lui Freud împotriva pisicii lui Schrödinger.

„Am ajuns la nivelul lui 2000”, mai spunea preşedintele, făcând aluzie la corupţia guvernării Năstase. Poate că ar fi unele asemănări, spun scepticii, dacă am scoate din ecuaţie jocurile de culise, manipularea mediatică şi, nu în ultimul rând, contribuţia consistentă a serviciilor secrete la discursul prezidenţial. Economia, la fel de distorsionată ca pe-atunci, nu duduie, dar dă semne de viaţă asemănătoare frisoanelor de febră. E o febră manipulată genetic de foamea istorică a grupurilor de interese oculte. Munca de pionierat a guvernului Năstase unde doar o mână de aleşi se putea strecura în buzunarul public a fost perfecţionată de guvernele Boc în care devalizării în grup a bugetului public i s-a asociat atragerea de fonduri europene în folosul familiei de partid. Corupţia a fost instituţionalizată şi industrializată, iar pentru îndeplinirea planurilor de evaziune şi deturnări de fonduri s-au pus în mişcare mari mase de bani şi politruci.

În miezul polar al crizei, prin fişetele băncilor, s-au găsit mereu câteva milioane pentru interlopii de bază ai partidelor care trebuiau să supravieţuiască, să ardă pământurile şi să otrăvească fântânile în calea adversarilor politici. Hoţii partidului au fost surprinşi contorsionaţi în cele mai ridicole patru poziţii- pupând portofelul salvator la lumina zilei, furând salamul din sandviciurile instituţiilor statului, dând ordonanţe antedatate pentru a fi exoneraţi de furt sau învinovăţindu-şi şi condamnându-şi victima pentru propria lor tâlhărie. Nişte artişti ai foamei de bani şi putere pe care justiţia i-a ocolit de departe până în zilele de azi, ferindu-i de o publicitate care ar fi dat greţuri electorale partidei prezidenţiale.

Până să fie doar o mascaradă electorală, conflictul între puterile în stat a devenit un generator de haos şi ilegitimitate. Fiecare putere a devenit stat în stat. Trei săbii care încearcă să forţeze aceeaşi teacă a politicianismului. Şi în vreme ce magistraţii se plâng că guvernul le taie fondurile şi că politica le strică ploile, aleşii critică imixtiunea justiţiei în corupţia cea de toate zilele, spunând că procurorii şi tribunalele transformă banalele şi normalele şperţuri, banalele telefoane de intervenţie pentru clienţi, licitaţiile trucate, devalizările de fonduri europene şi evazionismele în mare procese politice. Şi probabil că poziţia fruntaşă pe care o deţin românii la teama de corupţie provine tocmai din senzaţia că justiţia e radical diferită de dreptate. Că toţi arhanghelii anticorupţiei sunt, de fapt, mercenarii unuia dintre actorii încăieraţi în arena politicii. Că, deşi au aripi mari şi protectoare, nu sunt îngeri, ci vulturi.
XS
SM
MD
LG