Linkuri accesibilitate



Călătoria mea în România, prima precum ziceam, a fost să se întâmple pe timp de primăvară, în aprilie, într-una din săptămânile din ajunul Sfintelor Paşti. Două zile la Bucureşti, două zile la Iaşi, alte două vizitând mănăstirile din Nordul Moldovei... Atâtea impresii frumoase, dar şi... destule peripeţii. Voi consemna doar două dintre acestea din urmă.

În timp ce comunicam cu ghizii noştri, că eram serviţi de două doamne, vorbeam, desigur, româneşte. La fel şi cu maicile sau călugării de la sfintele lăcaşe... La care rusul, unul Socolov, îmi adresează o întrebare... cam provocatoare: „De ce nu recunoşti că eşti... român?” - „Sunt, i-am răspuns eu, desigur, în gând, iar cu voce tare am zis aşa: „M-am săturat să tot aud, la mine acasă, să mai aud şi aici că aş fi... naţionalist!?”

Alt moment, de-a dreptul ilariant: la mănăstirea Putna, în cartea de impresii, după ce am văzut muzeul Ştefan cel Mare, am lăsat un text de admiraţie şi mulţumire, scris cu litere latine, adică româneşte. Abia să ies din local, că aşa zisul translatooor cade asupra mea ca un uliu, strigând cu furie: „Dumneata de ce ai scris cu litere româneşti? Nu ai alfabetul vostru?” M-am uitat la el, ca la un idiot, dar maaare idiot, am reflectat un pic, cam ce urmări poate avea cazul, la întoarcere acasă, am revenit, am luat cartea de impresii şi am aşternut acelaşi text, sub primul, cu litere... ruseşti. Apropo, una din translatoarele noastre a fost martoră la acel incident şi... a explodat, în... surdină: „Javra dracului!”

Să revin la subiect.
Întors la Chişinău (dar cum? prin Moscova, unde eram obligat să depun paşaportul pentru străinătate), tipicul îmi impunea să merg la băieţii cu ochii albaştri, ca să le raportez cum am umblat şi ce am văzut. De, era prima mea ieşire din ţarcul sovietic, dar şi nedorind de a mă conforma unui pas umilitor (deşi preşedintele USM mă tot trimitea: „Du-te! Du-te!”), nu m-am dus... Din contra, mergeam cu doamna mea la lungi plimbări pe aleile din susul lacului din Valea Morilor. Tot deambulând aşa, am observat, că se ţinea mereu din urma noastră, la o oarecare distanţă, nici prea mică, dar nici prea mare, numai ca să tragă cu urechea la cele ce discutam noi, un tip în negru, parcă fără chip, numai urechi!

Ca la vreo lună după călătorie, acei băieţi nu au mai putut rezista şi... m-au convocat la o întrevedere, la Casa... Învăţământului Politic! Ha-ha!

Mircea Iorgulescu

Mircea Iorgulescu

Ba nu: mai întâi a avut loc trecerea lui Mircea Iorgulescu, cu trenul, prin Chişinău. Iar înainte de asta, am avut un schimb de scrisori, i-am dat numărul meu de telefon, la care m-a sunat înainte de a porni în călătorie, ca să-mi anunţe ziua şi vagonul în care se va afla.

Iată ce-mi scria Mircea, cu scrisul său infinitezimal de mărunt şi elegant:

„Iubite domnule Beşleagă,
Nu ne-am mai putut revedea, după întâlnirea de la redacţie; n-am uitat totuşi de promisiunea pe care v-am făcut-o.
Am, pentru Dvs., o monografie detailată despre Miron Costin: „Viaţa şi opera lui Miron Costin” de Puiu Enache, apărută în urmă cu câţiva ani la editura Academiei.
Vă rog să-mi spuneţi cum să fac să vă ajungă: o pun la poştă, pe adresa redacţiei (luată de pe revistă) sau, dacă vine un coleg al Dvs., să i-o dau lui.
Aştept răspuns. Cu prietenie, M.Iorgulescu

Bucureşti, 4 mai 1979”.
XS
SM
MD
LG