Linkuri accesibilitate

Despre elite şi menirea lor. Criteriul valorii în imperiul mediocrităţii


Vladimir Beşleagă şi Loretta Handrabura în studioul Europei Libere

Vladimir Beşleagă şi Loretta Handrabura în studioul Europei Libere

Punct şi de la Capăt: cu Vasile Botnaru şi invitaţii săi – ministrul adjunct al Educaţiei, Loretta Handrabura, şi scriitorul Vladimir Beşleagă.


Am să vă spun din start cine sunt invitații mei, ca să vă determin, astfel, să ascultați, până la capăt, emisiunea de astăzi.

Scriitorul Vladimir Beșleagă și viceministra Educației Loretta Handrabura se află în studioul de la Chișinău al Europei Libere și ambii au acceptat invitația, recunosc, provocatoare, ca să cuantifice niște lucruri greu de măsurat, dar foarte lesne de identificat, mai ales, atunci când lipsesc.

Mai mult decât atât nu are rost să vă spun, pentru că ar fi o adevărată aventură să încerc să fac un rezumat al discuției dintre doi intelectuali sadea.

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Întrebarea simplă, dar, după mine, oportună mereu. Ce trebuie să aibă în raniţa lui, în capul lui, un tânăr, viitor profesor, viitor doctor, viitor inginer, suficient de mult, ca să facă parte din clasa intelectuală sau pretinsă intelectuală şi să fie un ghid spiritual pentru comunităţile în care aceşti oameni ajung şi la care se mai face încă alinierea? Fiţi de acord, pentru că un om, un lider, care trece prin universităţi, are această creditare din partea comunităţii. Şi, dacă dezamăgeşte, e un dezastru personal, dar şi pentru intelectualitate. Şi, dacă reuşeşte să-şi confirme această virtute, atunci, sigur, e o consolidare a poziţiei intelectualităţii. Mai ales, după ce idealurile renaşterii naţionale totuşi au încăput pe mâna pragmaticilor. Iată de la această premisă aş vrea să pornim. Şi încep cu doamna Loretta Handrabura, care trebuie să aibă răspunsul personal şi în ipostaza dânsei de viceministru al Educaţiei, dar şi de om intelectual care, probabil, îşi onorează foarte bine această misiune de lider care dă exemple şi motivaţie pentru alţii. Doamnă Handrabura?

Loretta Handrabura: „Nu e deloc uşoară întrebarea şi reflecţia, poate şi din considerentul că mă gândesc, în paralel, la ce s-a întâmplat cu intelectualul. Și aş începe prin a spune că, desigur, profilul acestuia îl mai păstrează, îl mai asigură, prin valoarea incontestabilă, unele personalităţi din Republica Moldova, din spaţiul românesc, personalităţi cu identitate de scriitori, de pedagogi, de oameni de artă, medici, ingineri. Aş putea continua lista. Cu părere de rău, însă aceştia, mă întreb mereu de ce nu sunt atât de vizibili, în coraport cu nonvalorile care ne inundă, cu pretinsele valori şi care pot fi identificate cu nume concrete, care nu că m-ar deranja că ies în prim-plan, dar care impun un alt profil sau, cel puţin, încearcă să impună un alt profil al intelectualului care şi în Republica Moldova, şi în Zimbabwe, şi în Singapore s-ar regăsi pe o verticală de valori, de la care nu va abdica, indiferent de ideologii, de contexte, de presiuni materiale. Nu întâmplător enunţ acest ultim factor – presiuni materiale şi contexte ideologice. Acestea, de regulă, au fost examenele, pe care fie le-au luat unii, de-a lungul întregii istorii, fie le-au picat şi nu s-au mai putut reabilita, decât dacă nu am avut noi capacitatea de înţelegere că au plătit un tribut, dar am continuat să-i recunoaştem valoarea operei, pe partea care nu a fost afectată de această dinamită care uneori rupe conştiinţe, diluează din ceea ce pare integru într-o persoană.”

Europa Liberă: Dumneavoastră, managerul din învăţământ, ce pledaţi: o verticalitate şi intransigenţă, şi rămânerea pe lista de valori sau un minim compromis, sau plierea pe modernitate, astfel încât totuşi să intre în capul viitorilor intelectuali măcar ceva din bagajul acesta enorm al umanităţii?

Loretta Handrabura

Loretta Handrabura

Loretta Handrabura: „Nu voi accepta – şi, iertată-mi fie această afirmaţie, pe care o încep prin negaţie – nu voi agrea tot ceea ce conduce, iarăşi, pentru a câta oară, la semnul de întrebare vis-a-vis de identitatea noastră lingvistică, vis-a-vis de identitatea noastră istorică, culturală implicit. Şi nu pot să accept un demers educaţional care nu-l ajută pe copil să se descopere pe sine, în armonie cu tot ceea ce îl înconjoară, cu oamenii, cu acest univers atât de complex, dar, totodată, şi atât de luminos, dar pe care el, la un moment dat, îl vede doar ca fiind foarte complex şi foarte neînţeles… De ce? Fiindcă prea puţin ne-am întrebat dacă fuga după performanţă – acesta este cuvântul pe care îl aude de la părinţi, de la profesori, de la o societate – nu este în detrimentul capacităţii lui de înţelegere… De câte ori ne întrebăm dacă dânsul înţelege ceea ce-i oferim noi; dacă asigurăm motivaţia intrinsecă, prin care el, personal, deduce că: „Am nevoie de această informaţie acum – această informaţie îmi va fi utilă – competenţă, aptitudine. Îmi va fi utilă nu doar în plan profesional, dar şi în multiplele mele roluri din viaţa societală, de vecin al cuiva, de cetăţean, de tată al unui copil, de soţ al unei femei”. Şi aş putea continua acest şir al rolurilor multiple.”

Europa Liberă: Şi atunci să începem poate cu criterii de performanţă? Domnule Beşleagă, ce înseamnă performanţă pentru un intelectual?

Vladimir Beşleagă: „Da, eu aş vrea să rezum, aşa, pe scurt, întrebarea pe care ai adresat-o, la început. Şi am să zic că e o chestiune, un subiect de discuţie foarte complicat şi foarte complex.”

Europa Liberă: Păi, de ce v-am căutat pe dumneavoastră? Pe măsura subiectului.

Vladimir Beşleagă: „Ca să ne dumerim, hai să o luăm, aşa, în plan istoric. De ce intelectualitatea de astăzi este mai puţin vizibilă sau nu îşi are rolul ei, pe care l-ar merita, într-o societate? Imediat gândul m-a dus la secolul care s-a încheiat, trecut. Am văzut ce destin tragic a avut intelectualitatea acestui popor. Dacă, în perioada interbelică, atunci când Basarabia era în cadrul Regatului României, a început să se formeze o intelectualitate, în această zonă, a venit războiul, a venit ocupaţia şi a fost decapitată... După care a început formarea unei alte intelectualităţi – sovietice, de acum sub egida, sub ideologia sovietică. Şi această intelectualitate, desigur că, era aservită regimului. Acuma, după ’90-’91, începe să se formeze o a treia intelectualitate. Proces foarte complicat, dar nu în condiţiile din perioada interbelică, atunci când era în cadrul unei culturi panromâneşti, ci într-o zonă oarecum ghetoizată. Şi, de aceea, procesul de formare a acestei intelectualităţi, în condiţiile aşa-zise democratice la noi – dar democraţia noastră este foarte firavă – este un proces extraordinar de complicat. Ce înţeleg eu prin intelectual? A fi intelectual înseamnă, în primul rând, a fi însetat de cunoaştere. Permanent, cunoaştere, cunoaştere şi nu doar în domeniul tău profesional, ci, în general, în toate domeniile, în toate sferele de cunoaştere.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, dar aceasta e abordarea idealistă. Dumneavoastră, da, aţi reuşit să adunaţi şi Platon, şi Platonov, ca să fac un calambur. Dar oamenii tineri de astăzi, care vor şi un film, vor să stea şi la o bere, nu cred că i-aţi convinge că, fără Platon şi fără Platonov, nu vor deveni intelectuali adevăraţi.

Vladimir Beşleagă: „Eu cred că, în orice intelectual, există o doză destul de serioasă de idealism. Dacă nu ar exista acest idealism, el nici nu ar fi intelectual. Dacă noi vieţuim într-o lume strict pragmatică, aşa cum a evoluat filosofia... Filosofia clasică spunea: filosofia este înţelepciune, este arta de a învăţa să trăieşti şi, mai ales, de a învăţa să mori, să mori demn, să-ţi faci datoria pe pământ. Filosofia a evoluat, în special, filosofia americană, a luat-o pe linia praxisului. Adică nicio filozofie abstractă nu este binevenită şi nu este gustată. Totul trebuie să aibă efecte practice.”

Europa Liberă: Da. Şi s-a ajuns la extrema „Don't Worry. Be Happy”. – Nu te gândi de ce trăieşti. Trăieşte. Da?

Vladimir Beşleagă: „Da. Uite, doamna Loretta, ca reprezentant al corpului profesoral şi al Ministerului Educaţiei...”

Europa Liberă: Şi al managementului, care are tocmai sarcina foarte dificilă să împace capra cu varza.

Vladimir Beşleagă: „Eu mă întreb de ce acest minister se numeşte „al Educaţiei”, dar nu se numeşte „al Instrucţiunii Publice”? Este „al Educaţiei”... Şi când eu descifrez ce înseamnă „al Educaţiei”, aici vine nu numai instruirea sau pregătirea pentru o viaţă profesională, pentru un domeniu, ci formarea omului ca personalitate...”

Loretta Handrabura: „Multilaterală...”

Vladimir Beşleagă: „...Multilaterală. Pentru că omul nu trăieşte numai pentru ca să exercite o meserie, să-şi justifice bucata de pâine care o câştigă pentru existenţă. Sufletul lui cere ceva mult mai mult, care se întâlneşte cu idealul şi cu idealismul.”

Europa Liberă: Dar nu poate să încapă totul în acest suflet, domnule Beşleagă. Eu iarăşi revin la Ministerul „Manualelor”, dumnealor trebuie să editeze, să recomande nişte manuale în care să alege din toţi scriitorii membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova, este un număr X de scriitori care pot ajunge, la modul practic, în acest manual. Pe cine îi alege doamna Handrabura? Şi care sunt absolut necesari?

Loretta Handrabura: „Desigur, sunt deja exegezele, este istoria literaturii care...”

Europa Liberă: Nu, metaforic vorbind, nu neapărat...

Loretta Handrabura: „Da, eu înţeleg, dar aş începe de aici, dacă ne referim la manualele de limbă şi literatură română sau dacă ne ducem spre zona mai largă a disciplinelor umaniste. Sunt autori, sunt informaţii care nu mai pot fi puse la îndoială, pe care se fundamentează şi formarea noastră intelectuală, aşa cum zicea şi maestrul Beşleagă. Cu toată rebeliunea postmodernismului, pe care îl accept, până la un punct, sigur că rămâne şi la latitudinea autorilor să decidă. Dar iarăşi depinde de orizontul de percepţie, de apreciere a celor care decid, la un moment dat, ce să transmită sau ce informaţie este mai pertinentă, din punctul lor de vedere şi care trebuie să se regăsească în acest manual.”

Europa Liberă: Întrebarea principială: există patrimoniu care se învecheşte, în timp? Sau avem nişte monştri sacri care vor dăinui şi vor fi mutaţi dintr-un manual în altul, din secol în secol?

Loretta Handrabura: „După mine, patrimoniul, valoarea, dimpotrivă, capătă o greutate şi mai mare, de-a lungul timpului, fiindcă se certifică şi rezistă, şi nu are cum să se învechească. Prin mesajele şi prin simbolurile şi valorile etern umane, dimpotrivă, continuăm să ne raportăm, pliind realităţile pe care le trăim şi poate le considerăm net superioare.”

Europa Liberă: Dacă mergem acuma în grupele de studenţi, la care predaţi dumneavoastră, mă rog, nu neapărat profilul literaturii universale, chiar vom putea discuta despre Shakespeare sau despre Petrarca? Pentru tinerii de astăzi, într-adevăr, este o valoare incontestabilă şi fără Shakespeare nu-şi imaginează viaţa?

Loretta Handrabura: „Cu regret, trebuie să constat că vom putea discuta pe semnificaţiile profunde ale acestor şi altor opere doar cu foarte puţini studenţi. Se consideră că poţi să digeri o informaţie care să-ţi compenseze lectura unei cărţi, informaţie pe care o poţi găsi pe net, în rezumate, cum zic tinerii, it’s enough, că este suficient cât ştiu, că oricum informaţia se schimbă, pretenţia, aceasta mă uit că inundă tot mai mult creierul copiilor noştri. Și parte de vină trebuie să ne-o asumăm cu toţii. Ei nu înţeleg că, pe lângă informaţia, fluxul foarte mare informaţional şi în timp foarte rapid, pe care ţi-l oferă toate instrumentele şi tehnologiile informaţionale, cartea a fost şi va rămâne obiectul cultural numărul unu care nu poate fi scos din tot demersul acesta complicat al cunoaşterii. Noi toţi ne fundamentăm formaţia noastră de intelectual pe ceea ce nu va fi demolat nici de ideologii, nici de timp.”

Europa Liberă: Primele concluzii, care îndrăznesc eu să le trag, din discursurile dumneavoastră, există nişte repere, nişte balene, nişte monştri care nu se vor demoda şi pe ei trebuie să-ţi constitui creşterea intelectuală?

Loretta Handrabura: „Aşa este.”

Europa Liberă: Şi doi: trebuie să ai discernământ. Domnule Beşleagă, învăţaţi-ne, vă rog, cum poţi să ai discernământ, exact în această avalanşă de informaţie. Admitem că multă lume zice: „Sigur că, domnul Beşleagă are timp suficient pentru lecturi, pentru că nu dă cu sapa, nu merge la birou”. Dar, la cât consumaţi şi digeraţi dumneavoastră, sigur că aţi fi un bun sfătuitor.

Vladimir Beşleagă: „Eu aş vrea să o iau ceva de mai departe, aşa cum îmi este obiceiul. Toate lucrurile se văd mai clare în evoluţia lor. Eu cred că un intelectual adevărat, autentic este ca şi o vocaţie. Nu poate fi oricine intelectual, sadea intelectual. Sunt cei care au această vocaţie sau chiar au un fel de moştenire de la părinţi. Sau, dacă este adevărat, atunci formarea unui intelectual începe de acasă, de la părinţi, din familie, din anii cei mai fragezi. Mai târziu, de acuma, începe el, când vine la momentul cunoaşterii de sine şi a autoformării, autoeducaţiei, el are bază de acasă. Dacă a avut parte de o familie frumoasă, de o familie echilibrată, armonioasă, dacă a avut parte de o mamă iubitoare, o bunică frumoasă care să-i spună basme şi să-i lumineze copilăria, acolo se pune baza personalităţii şi a viitorului intelectual.

Intelectual înseamnă a fi purtătorul celor mai înalte principii morale, pe lângă cunoştinţe profesionale şi nu ştiu ce, principiile morale care sunt răsădite în suflet de acasă. Că numai pe baza unor principii morale poate să se formeze o personalitate care să se numească intelectual. Aceste principii morale au fost prezente în viaţa oamenilor celebri, pe parcursul întregii istorii, începând de la înţelepţii antici, de la cei şapte înţelepţi, trecând prin Platon, Socrate, Aristotel şi mai departe. Dar a venit secolul XIX, secolul industrializării şi a revoluţiei acestea, învălmăşeala aceasta şi intelectualul s-a compromis, s-a vândut, a trecut de partea puterii. Atunci, înainte de aceasta, el făcea opoziţie puterii, el era respectat. Acuma, în societatea modernă sau postmodernă, situaţia lui este foarte complicată. De aceea şi intelectualii adevăraţi sunt foarte rari şi nu sunt văzuţi, nu sunt vizibili, ca să devină repere morale. Cu atât mai mult, omul politic. Omul politic este, cum se zice, este corupt, adică nu poate el să reziste în faţa unui sistem social atât de puternic şi să fie, în acelaşi timp, om politic şi om moral.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, întrebare colaterală: acest intelectual, care îl descrieţi dumneavoastră, paznic la marea vistierie a umanităţii, el trebuie să rămână în turnul lui de fildeş sau să facă totuşi accesibilă această vistierie pentru unii mai puţin avansaţi?

Vladimir Beşleagă: „Nu. Eu cred că un adevărat intelectual se implică în viaţa societăţii şi caută să promoveze...”

Europa Liberă: Adică deschide vistieria.

Vladimir Beşleagă: „Deschide, da. Acela, care este în turnul de fildeş, acele este, cum se zice, pe sine şi în sine, cum spunea Hegel, nu pentru alţii.”

Loretta Handrabura: „Şi autosuficient sie.”

Vladimir Beşleagă: „Suficient cu ceea ce are el. Şi este mulţumit de aceea că el este, mă rog, ales, că el este însemnat, că el are pecetea Domnului şi nu ştiu ce.”

Europa Liberă: Rolul meu, sarcina mea este tocmai să încerc să deschid formula how to made. Cum să ajungi la situaţia aceasta? Ce pui în desagă, ca ajungi în vârful piramidei intelectuale şi nu a businessului?

Vladimir Beşleagă: „Nu putem să punem problema aşa: ce să faci ca să ajungi? Nu faci ca să ajungi. Eşti, pur şi simplu, solicitat, eşti cerut de societate, de proces. Societatea te selectează şi te cere, şi te ridică, şi te împinge spre asemenea obligaţii. A fi intelectual nu este un privilegiu, este o datorie şi o mare responsabilitate…”

Europa Liberă: Dar este datoria mea să arăt societăţii: uitaţi-vă, iată, Beşleagă, model intelectual şi moral şi, iată, cum a ajuns în această poziţie, pentru că l-a interesat şi Platon, şi Platonov ş.a.m.d. Şi este datoria Lorettei Handrabura, care este manager în domeniul educaţiei, deci, cum aţi spus dumneavoastră, este mai mult decât un Minister al Manualelor, pentru că trebuie să aibă grijă şi de consumator. Şi aici, iarăşi, adresez aceeaşi întrebare Lorettei Handrabura: cum să intrăm în acest laborator de autoformare şi autopropulsare, astfel încât oamenii pe care îi pregătiţi pentru generaţia de mâine a intelectualilor, să nu piardă pe drum flamura?

Loretta Handrabura: „Eu înţeleg şi accept, până la un punct, că presiunea cea mai mare trebuie pusă pe şcoală. Dar formarea unei personalităţi nu are loc doar în şcoală... Şcoala vieţii este una mult mai extinsă… Dacă îmi permiteţi această metaforă rodată deja, dar nu ştiu de ce nu se înţelege până la capăt că, dincolo de pereţii şcolii, în cadrul căreia, desigur, copiii, până a vedea modelul tipărit, trebuie să aibă în faţă modelul comportamental, atitudinal în persoana cadrului didactic, care trebuie să fie şi el purtătorul acelor principii morale la care făcea referinţă maestrul Beşleagă şi nu doar să invoce sau să solicite copiilor, elevilor, studenţilor ca dânşii să tindă să devină întru cultură şi în plan profesional personalităţi cu axă valorică şi cu un comportament moral incontestabil, indiferent unde se vor afla. După mine, aici avem noi undin marile probleme, pe lângă manualele care nu sunt perfecte, care ajung să trezească şi repulsie şi copiilor, şi părinţilor acestora, care citind şi, parcă având şcoli, şi trecând şi ei prin nişte facultăţi, rămân uneori consternaţi de dificultatea celor prezentate.

Eu vă spun cazul de aseară, nepoţica mea, care este în clasa a patra, şi eu, care vin din domeniu şi, cum ziceţi dumneavoastră, împreună cu o echipă diriguim acest domeniu, rămân mai mult decât şocată şi indignată de ceea ce fac cadrele didactice la clasă. Nu îi ajută să înţeleagă. Ei consideră că este suficient să torni cât mai mult în capul unui copil, fără a te întreba cât a înţeles şi cât crede el că îi va fi util pentru viaţă: unul la mână. Doi: este oare acesta exerciţiul de performanţă, dându-i unui elev în clasa a patra şapte pagini la matematică să rezolve, într-o seară, şi patru pagini la limbă şi literatură română sau să înveţe în clasa a treia pastelurile lui Vasile Alecsandri, care, de fapt, sunt pentru capacitatea de memorare şi de înţelegere pentru elevul din clasa a şasea… Problemele sunt multiple, domnule Botnaru. Noi, şi azi dimineaţă, şi cu doamna ministru, şi cu colegii mei viceminiştri discutam, o dată în plus, şi vom reveni la acest subiect al informaţiei utile necesare pentru viaţă, pe care trebuie să le oferim elevului aşa încât această informaţie să îl ajute să reuşească în viaţă sau să răspundă acelui mesaj pe care l-au scris nişte copii, un mesaj care se rezumă, prin ultimele versuri, în adresa cadrului didactic, a societăţii: „Învaţă-mă să fiu o binecuvântare pentru omenire...”.”

Europa Liberă: Dar cadrul acesta didactic, sărmanul, tot este pus într-o situaţie dificilă. El trebuie, într-un număr x de zile, să treacă fuga prin manual, la o lecţie deschisă copiii să spună nişte versuri, dar cât de bine i-a învăţat pe aceşti copii să judece nu prea este întrebat… Criteriile de performanţă pentru cadrele didactice, am impresie că, sunt formalizate sau nu sunt suficient de adecvate la ceea ce spuneţi dumneavoastră. Eu tot mi-aş dori ca nepoata mea, întâi de toate, să fie învăţată să judece, să aibă discernământ, să deosebească lucrurile foarte complicate care o înconjoară, în ziua de astăzi. În ce măsură putem cadrele didactice să le adaptăm la această sarcină?

Loretta Handrabura: „Eu sunt de acord şi nu renunţ la ideea, pe care am expus-o şi cu alte ocazii. Curricula rămâne să fie una suprasolicitată, cu foarte multe conţinuturi, cu foarte multe sarcini, care, dacă le corelăm cu capacitatea de absorbţie şi de înţelegere, pe care o au copiii, la diferite vârste, o să ne spună specialiştii că ei nu reuşesc să proceseze sau se rezumă toată învăţarea la formele cele mai simple de gândire: la memorare, poate, comparare. Foarte puţini reuşesc să ajungă cu un asemenea volum de informaţie la formele superioare de gândire: analiză, sinteză, evaluare. Dar evaluarea presupune că eu deja am capacitatea să spun: „Sunt de acord” şi „Nu sunt de acord” şi să-mi argumentez această poziţie, aşa cum a făcut-o o elevă sau un elev, acum câţiva ani la un test. Că, din păcate învăţarea pentru copii ajunge să fie un regim continuu de testare, testare permanentă şi noi învăţăm pentru a reuşi la test, noi învăţăm pentru a reuşi la facultate şi mai puţin spunem: „Învăţaţi, ca să reuşiţi în viaţă”. Deci, o abordare mult mai extinsă. Noi ne convingem că nu ne reuşeşte când vedem, elementar, în stradă, un reporter care adresează o întrebare simplă despre o problemă cotidiană cu care ne confruntăm cu toţii, deszăpezirea drumurilor sau situaţia politică de pe moment, reacţiile, de multe ori, spun că nu avem nici competenţa de dialog sau nu reuşeşte şcoala să ne înveţe să construim cap-coadă o propoziţie în care punem un gând sau argumentare care derivă deja dintr-o cunoaştere.”

Europa Liberă: Din păcate, nu am timp să intru în această cutie a Pandorei. Totuşi, revin la ipostaza mea de provocator. Ultima întrebare provocatoare, recunosc, dar vreau să vă întreb cu titlu de concluzie. Impresia dumneavoastră, întâi de toate, a domnului Beşleagă, care are de furcă cu produsul şcolii din generaţie în generaţie. Şcoala s-a transformat în şcoală de şoferi, domnule Beşleagă sau a rămas totuşi o şcoală în care există loc şi pentru şcoala muzicală, şcoala de arte, şcoala în care se învaţă şi un pic de retorică, dar şi un pic de filosofie?

Vladimir Beşleagă: „Eu aş vrea să împărtăşesc un moment. Eu eram în cursul lecţiei foarte atent ce îmi preda profesorul şi eu nu mai aveam nevoie acasă să mă uit. Eu ştiam totul ce trebuie. Şi timpul acela îl câştigam pentru lecturi pentru autocultivare, pentru toate celea.”

Europa Liberă: Ce sfat bun.

Vladimir Beşleagă: „Sfat bun. Dar aceasta depinde de pedagog. Dacă pedagogul ştie să le expună succint materia, atunci copilul însuşeşte acolo. Dar trebuie să fie atent, să fii concentrat în timpul acelor minute.”

Europa Liberă: Trebuie să înveţe...

Vladimir Beşleagă: „Al doilea moment: vreau să vă spun că dificultăţile sau handicapurile, pe care le întâlneşte şcoala de astăzi, se trag din perioada anilor ’60, poate chiar ’50-’60, când încă se mai resimţeau urmele şcolii interbelice româneşti, care era o şcoală de mare performanţă și mai erau profesori, erau centre, zone unde se pregăteau, inclusiv acolo unde s-a format doamna Loretta, de la Baraboi, de acolo au venit oameni de mare cultură. Pe urmă s-a promovat şi a ieşit în frunte mediocritatea, a fost stimulată de şcoala sovietică. Nu era criteriul acela de performanţă despre care vorbim noi, să fie criteriu de orientare, ci să fii mediocru, să fii ca toţi ceilalţi.”

Loretta Handrabura: „Uniformizare...”

Vladimir Beşleagă: „Imediat după ’90, s-a început reforma şcolii. Odată cu venirea agrarienilor şi neocomuniştilor, şi procesul acesta a început să fie bulversat. Acuma, cu venirea doamnei Maia Sandu la Minister, au început lucruri care trebuiau să se fi produs cu 10-15 ani în urmă. Şi atunci s-ar fi putut obţine multe-multe succese. Acuma nu sunt decât metodele acestea dure, cum este BAC-ul, care trebuie să fie un fel de şoc, pentru că altfel nu se poate ieşi din punctul mort. Şi eu pentru aceasta admir această echipă de la Minister, care face lucruri colosal de interesante, chiar dacă întâmpină rezistenţă şi din partea elevilor, şi din partea părinţilor. Dar singura soluţie este aceasta. Deci, a instaura criteriul valorii, criteriul performanţei şi a ieşi din imperiul mediocrităţii. Iată aceasta este.”

Europa Liberă: Eu am îndrăznit să o „poreclesc” public pe doamna Maia Sandu, „poreclă” valabilă pentru toată echipa, dânsa, categoric, este „halterofila” guvernului de astăzi. Doamnă Handrabura, răspunsul dumneavoastră la întrebarea mea, dacă s-a transformat şcoala într-una de şoferie sau mai e loc şi de biliard?

Loretta Handrabura: „Toată reforma aceasta deloc uşoară, care, sunt de acord, trebuia să înceapă mult mai devreme şi poate mult mai consistent, decât se încerca doar la suprafaţă, pentru a nu deranja foarte multă lume. Ne dorim cu adevărat să fie o şcoală prietenoasă copilului, unde să nu vii, cum zicea Socrate, ca la o închisoare, care ne uniformizează şi care ne pune în nişte scheme formale ale gândirii, nu dezvoltă individualitatea şi nu mă face pe mine să înţeleg ce este singularitatea în această lume atât de diversă. Domnul Beşleagă amintea de filosofia existenţială. Desigur, ea astăzi ne învaţă arta nu doar de a iubi, de a muri, dar şi arta de a învăţa să convieţuieşti, dar şi să găseşti armonia cu sine, înainte de a o căuta cu cei din jur. Trebuie să constat că perioada industrializării şi-a pus pecetea şi pe formatul şcolii. Încă foarte multă lume şi foarte mulţi profesori, cadre manageriale, efortul pe care îl fac, opunându-se la tot ce înseamnă progres, mişcare, atmosferă prietenoasă copilului, conduce la aceea că ei îşi propun să supravieţuiască, cu orice preţ, dar nu se întreabă ce şi cum produc.

Mai mult ca atât, e regretabil că elevii, studenţii, care trebuie să-i percepem ca şi partenerii noştri, sunt trataţi după scheme generice, exact, la fel, cum industria îşi tratează uneori obiectele. Sună poate dur, dar lucrurile, în marea majoritate a instituţiilor, cam aşa stau. Abordarea noastră este una foarte complexă şi prin Proiectul Strategiei şi prin Proiectul Codului Educaţiei, trebuie să intervenim şi pe conţinut, şi pe metodică, şi pe relaţii cadru didactic-instituţie, şi pe înţelegerea exactă a rolului şcolii, dar nu doar şcoala este cea care să ofere modele de persoane care reuşesc, neplătind tributul material, ideologic. Unele concesii şi greşeli ar putea nu că să te afecteze pe tine, care ţi-ai făcut un nume, poate muncind până la o anumită vârstă, dar aceste greşeli şi concesii ar putea să coste foarte scump viitorul şi prezentul unor generaţii de elevi, unor generaţii de studenţi. Iar aceste derapaje, desigur că, vor conduce la alte derapaje mult mai grave pentru noi toţi.”

Europa Liberă: Reverberaţiile societale nu sunt lucruri patetice, sunt lucruri reale. Şi îndrăznesc eu să scot concluzia finală, că cel puţin aceasta, categoric, va reuşit, aţi sensibilizat suficientă lume care să se gândească că veriga cea mai importantă este educaţia. Chiar dacă politicienii acuma pretind că colacul de salvare pentru societate va fi lupta cu corupţia şi judecătorii care, vezi Doamne, vor reabilita societate. Eu fac parte din categoria oamenilor care îşi dau seama că doar educaţia ne poate salva şi ne poate asigura un viitor şi nu doar un trecut.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG