Linkuri accesibilitate

O retrospectivă analitică a anilor de comunism în România: Memoriile prof. Paul Cornea





Pentru istoricii tineri, dar mai ales pentru publicul larg, cunoașterea și înțelegerea epocii comuniste, a structurilor și mecanismelor ei interne, rămîne, la peste 20 de ani de la prăbușirea sistemului, definit cel mai adesea, grosso modo, drept „criminal”, în mare parte prea puțin clară în detaliile ei. Dincolo de documentele de arhivă sau de mărturiile presei, scrierile memorialistice pertinente, la obiect, oneste, redactate „fără ură și părtinire”, se pot număra pe degetele unei mîini, fie că este vorba de România sau de R. Moldova. Și aceasta atît în cei privește pe cei care au suferit rigorile și persecuțiile sistemului, cît și pe cei care, sub o formă sau alta, au fost „făptași” sau au contribuit la menținerea sistemului.

Paul Cornea și Ion Vianu la o dezbatere organizată de „Observatorul cultural” la București

Paul Cornea și Ion Vianu la o dezbatere organizată de „Observatorul cultural” la București

Gîndul duce, pe de o parte, spre memoriile excepționale ale colegului nostru de la Europa Liberă, Ion Ioanid, despre sistemul carceral din România comunistă (Închisoarea noastră cea de toate zilele, 1991), spre cele, la fel de importante, despre viața cotidiană în anii 1950-60, ale lui Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat, 2000-2006) sau spre postumele lui Adrian Marino (Viața unui om simplu, 2010). De partea cealaltă, într-o enumerare la fel de rapidă, vin în minte amintirile lui Belu Silber (Monarhia de drept dialectic), cele ale dr-ului G. Brătescu (Ce-a fost să fie. Notații autobiografice), Supraviețuirile lui Radu Cosașu și, mai nou, cele două volume de memorialistică, se poate spune esențiale, semnate în 2012 de prof. Ion Ianoși (Internaționala mea. Cronica unei vieți) și, foarte recent, de istoricul literar Paul Cornea, cu contribuția criticului Daniel-Cristea-Enache, intitulate sugestiv Ce a fost. Cum a fost (Cartea românească, 2013).

Fără îndoială, profesorul Paul Cornea are dreptate atunci cînd spune că într-o epocă de felul celei a ultimelor două decenii, cînd - îl parafrazez - intoleranța față de o epocă intolerantă este mai mare ca niciodată, a-ți analiza trecutul, în mod credibil, riguros, devine aproape o aventură. Citind amintirile celor enumerați și acum pe ale lui Paul Cornea, cu luminile și umbrele lor, nu poți să nu-ți spui că, dacă sistemul comunist a fost, într-adevăr, ticălos, criminal, oamenii care l-au perpetuat nu pot fi tratați toți, laolaltă, în alb și negru, cu aceleași calificative.

Motivîndu-și opțiunea asumată la vîrsta de 20 de ani, Paul Cornea notează că atașarea sa la ideea comunistă „era nu doar o filozofie, o concepție despre lume și viață, era, de asemenea, un vis și o speranță. A devenit între ruinele fumegînde, atrocitățile și angoasele războiului, o idee încarnată, adică un „crez”. Iar credința îi dă fidelului o armură invulnerabilă, îl blindează față de constestări și față de evidențele care o infirmă, cu alte cuvinte îl sustrage în bună măsură controlului rațional.” Pe urmele filozofului Leszek Kolakowski, Paul Cornea insistă atrăgînd atenția că credința are caracterul unei „angajări morale ce implică într-un singur tot invizibil atît consimțămîntul intelectual, cît și o încredere infinită, imună la falsificare de către fapte.”

„Halucinația viitorului fericit îl face să vadă ceea ce nu poate exista, iar orbirea îi ocultează aspectele negative a ceea ce se petrece sub ochii lui.” Și Paul Cornea adaugă: „exagerînd puțin, aș putea spune că și eu, ca acei nefericiți clienți ai ospiciilor, care se manifestă normal, exceptînd faptul că-și atribuie identitatea cutărui ori cutărui personaj celebru al istoriei, îmi conservasem intacte mecanismele logice, însă doar întrucît nu-mi puneau în discuție legitimitatea angajamentului.”

Cît de adîncă era „credința” în această religie laică, Paul Cornea o exemplifică prin durata îndelungată a desprinderii lui de sistem, definitivată abia prin 1968, în ciuda unor experiențe de-a dreptul inchizitoriale, suferite succesiv și evocate în memorii, din partea unor ideologi primitivi, atunci cînd nu erau de-a dreptul sadici ai regimului, de la pseudo-istoricul Mihail Roller, la Nicolae Moraru, A. Toma și pînă la Leonte Răutu sau la episodul judecării sale „publice”, în prezența superiorilor săi, Constanța Crăciun și Pavel Țugui, acuzat de atitudini „liberalisme” și „împăciuitorism” în activitatea de director în Ministerul Culturii.

Cine vrea să înțeleagă, într-adevăr, sistemul, merită să parcurgă fie și numai capitolul intitulat „Retrospectivă analitică. Anii de spontaneitate și angajament (1944-1948). Impasul anilor 1949-1952. Milos despre actorie. Prefăcătoria generalizată. Cultul personalității. Strategii defensive. Rezistența prin cultură. Pași ai desprinderii. Ruptura finală.” Un adevărat manual concis de istorie a României contemporane.

*Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Cristache. Polirom. Cartea Românească, Iași, 2013. 397 p.
XS
SM
MD
LG