Linkuri accesibilitate



REVENIND ÎMPREUNĂ CU CEILALŢI DOI OMUL CU CAGULĂ N1: Deci, fii atent şi ascultă concluzia la care am ajuns sau, mai bine zis, preambulul sentinţei. Ai afirmat de mai multe ori că te-ai lăsat de cel care a fost autorul – te-ai separat, te-ai distanţat şi te-ai dezis de el definitiv. Acum să răspunzi: Regreţi că la vremea respectivă ai fost tentat de ispita gloriei, de ispita de a-ţi vedea numele pe o carte? Şi dacă regreţi de ce anume regreţi? Cum îţi explici? Îţi formulăm această întrebare ca să ne dăm seama dacă nu cumva este o dezicere formală.
EU. M-am dezis. Mă dezic. Şi recunosc că a fost una din marile ispite ale vieţii mele atunci când m-am hotărât să nu-mi trăiesc viaţa adevărată ci să mă împart între mine, omul simplu, obişnuit, şi autorul. Chestiunea asta m-a frământat mult şi după acele multe frământări am ajuns la concluzia că nu eram doar eu unul, omul normal şi simplu şi cel de-al doilea, autorul, ci între noi apăru şi un al treilea care se numea cititorul cel avid de a ne confrunta – pe mine omul simplu cu el autorul. Şi în felul acesta nu doar că fiinţa mea s-a scindat ci s-a desfăcut în trei. Şi abia acum îmi dau seama că maladia aceasta a di-scindării, a tri-scindării a început încă din fragedă copilărie – de la şase ani când am început să buchisesc literele de pe carte. În felul acesta acum revin la ceea ce s-ar fi cuvenit să fiu pe parcursul întregii vieţi – un om obişnuit, un om normal…
OMUL CU CAGULĂ N2: A doua întrebare ar fi aceasta: Dacă ţi-ai dat seama că s-ar fi cuvenit să-ţi trăieşti viaţa aşa cum se trăieşte, normal, şi nu cum a fost că mai mult ai mimat-o, ai jucat-o şi acta în nu alt scop decât ca să extragi din ea fantezii, iluzii… adică ai transformat-o într-o sursă de materie primă pentru fantezii şi iluzii, prin care să te produci şi să te manifeşti în afară, în public, pentru oameni în societate – nu ţi se pare că aceasta a fost orgoliul cel mare de care te-ai îmbolnăvit?
EU. Exact. O întrebare perfect formulată! Dar nu ştiu dacă nu cumva asta este înseşi temeiul fiinţei umane? De a trăi în concret, în contingent, în natural, în firesc şi a visa la o altă existenţă, cea din imaginar, din ficţiune care s-ar numi cultură, spirit…
OMUL CU CAGULĂ N3: Dumneata începi iar să faci literatură.
OMUL CU CAGULĂ N1: Literatură dar şi filozofie. Aici noi suntem întruniţi la un proces de conştiinţă în care nu are ce căuta nici literatura şi nici filozofia. Una este fantezia, alta este speculaţia sofistică. Aici trage la cântar şi contează doar ceea ce este normal, omenesc, firesc, căci toate crimele pe care le-ai comis nici pe departe nu sunt fantezii! Nici pe departe speculaţii abstracte – sunt crime concrete!
EU: Da. Recunosc. Slăbiciunea mea a fost să oscilez mereu între fantezie şi filozofie şi… Cea mai mare parte a vieţii mele tocmai prin asta s-a consumat: între iluzii şi reflecţii abstracte.
OMUL CU CAGULĂ N!: Ei, bine! Acestea în ultimă instanţă nu sunt decât tot nişte speculaţii abstracte. Să revenim, însă, la mărturisirile domniei tale pe care ni le-ai făcut aici pe parcursul expunerii acelor crime pe care le-ai comis – ale celor patru morţi. Mai ai de adăugat ceva la ele?
EU: Nu. De fapt, ar fi ceva, dar în clipa aceasta nu sunt în stare să mă concentrez, să-mi adun… să-mi mobilizez memoria.
OMUL CU CAGULĂ N2: Odată ce nu eşti în stare – îţi vom aminti noi, una după alta. Mai întâi: la moartea N1, la moartea celui ce s-a numit P.C. nu ai citat complet nota din 19 martie 1968. Vorbeai acolo despre femeile de la băi care se împart în două categorii… de fapt, textul era altul. Ascultă-l acum exact; „…” Şi la sfârşit iarăşi ai omis să vorbeşti despre comportamentul bărbaţilor… Uite că ai ascuns ceea ce credeai despre bărbaţi! Deci, nota pe care o făceai în acea zi. „La sanatoriu femeile se împart în trei categorii: vaci, iepe şi căţele. Vacile mănâncă şi se c…/balegă şi asta, şi una şi alta în cantităţi mari. Iepele fac ceea ce fac şi vacile, dar în afară de asta mai se plimbă mult şi se f… mult. Căţelele însă vor a se fi luate drept doamne cinstite, îşi întorc spre tine dinţii goi, dau să muşte dar până la urmă ridică coada şi se f… mai dihai decât iepele! Şi asta drept răzbunare.” Şi iată acum ce ziceai despre bărbaţi: „La băi toţi bărbaţii sunt nefericiţi în căsătorie. Iar femeile obijduite de soartă şi de bărbaţii lor. Îşi mărturisesc unii altora durerile şi necazurile, îi fac cu ou şi cu oţet pe soţii şi soţiile lor şi toate acestea pentru ca până la urmă să se răzbune pe ei, adică să se f… cu conştiinţa împăcată!” De ce? De ce ai omis partea a doua? Şi de ce nu ai citat corect partea întâi?
EU: Da. Acum m-am convins definitiv că dispuneţi de întreaga informaţie despre: Cine sunt, ce sunt, ce-am fost, ce-am gândit…
OMUL CU CAGULĂ N3: Noi ştim totul şi nu încerca să ascunzi ceva… Acesta este un cap de acuzaţie: nu ai fost sincer oricât ai vrut să ne convingi.
OMUL CU CAGULĂ N1: Şi la punctul 2, la cea de-a doua moarte pe care ai comis-o. Ai trecut cu vederea, intenţionat probabil, următorul moment. Aflându-te acasă, la casa părinţilor şi văzând-o în paragină, ai începu să umbli împrejurul casei cu ochi împăienjeniţi nu atât de durerea cuibului părintesc cât de nişte pahare pe care le-ai răsturnat le-ai dat peste cap şi, umblând aşa, ai avut o idee atât de năstruşnică încât nici nu se poate explica… cum a fost posibil să-ţi vină în minte! Te-ai oprit la o oarecare distanţă de casă, ai cuprins-o cu privirea şi ţi-ai zis; cum oare să fac s-o apăr de distrugere: de ploi, de ninsori, de vânturi?... Şi atunci în fantezia ta a răsărit următoarea imagine/soluţie: să fixezi de jur împrejurul ei nişte piloni, nişte piloni uriaşi (nu-ţi dădeai seama din ce să fi fost ei: din metal, din beton, din lemn?) Şi… pe acei piloni să fixezi un clopot… Un clopot de sticlă care să acopere şi să protejeze toată casa de intemperii: ploi, vânturi, grindină, de zăpezi… Şi încă ai mai plăsmuit din fiinţa ta cea exaltată următoarea imagine: Ca să te duci la cimitir să dezgropi osemintele părinţilor tăi – ale mamei şi ale tatei, - să le aduci acasă şi să le înhumezi în grădină, lângă casă… ca să fie aici, aproape de casă… De ce aceste… fantezii? Aceste fantasmagorii? De ce le-ai ascuns? Şi de ce le-ai plăsmuit, în primul rând? De ce? Cum? Nu este asta o patologie a gândirii şi simţirii tale? Nu este asta o… o… o ducere la absurd a ceea ce s-ar numi ataşamentul faţă de cuibul părinţilor, cuibul strămoşilor? De ce ai trecut sub tăcere în relatarea d-tale acest moment? Aceste plăsmuiri bizare… Acesta este al doilea cap de acuzaţie.
OMUL CU CAGULĂ N2: iar al treilea, al treilea cap de acuzare se referă la crima supremă… participarea la moartea lui Ignat Gherman. De ce ai trecut sub tăcere faptul că acea carte pe care ai intitulat-o „Ignat şi Ana” a fost scrisă doar pentru propria mângâiere, pentru propriul suflet, aşa precum ai declarat în atâtea rânduri. Ai scris-o, într-adevăr atunci când ţi-a fost respinsă o altă carte, precedentă, şi suferinţa era atât de mare încât urma să găseşti o ieşire din… acel mare întuneric, din acea mare durere şi…ai scris acea carte pentru propriul suflet. De ce, dacă ai scris această carte pentru propriul suflet, de ce peste câţiva ani numai, ai hotărât s-o
publici? De ce? desigur, ai făcut-o dintr-un nemărginit orgoliu! Din sete de glorie! Că dacă nu o publicai, dacă nu apărea, nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Adică, acel suflet rânit care a fost Ignat Gherman nu şi-ar fi găsit numele lui pe coperta cărţii şi nu ar fi procedat la elaborarea acelui scenariu şi nu ai fi fost tu implicat în această moarte a lui. Dar odată ce ai publicat-o, odată ce i-ai pus numele, iată că s-a întâmplat că dânsul a fost… a fost fascinat… a fost cucerit de acest titlu şi s-a agăţat de el ca… în ce chip ar putea să-şi găsească o lumină, să se agăţe de ceva pentru a răzbi spre viaţă…dar tu, care s-ar fi cuvenit să laşi toate la o parte pe lumea asta şi să-l ajuţi pe el, nu ai făcut-o…În felul acesta te-ai făcut vinovat de cea de-a treia moarte, a unui sărman coleg.
OMUL CU CAGULĂ N!: În fine, cea de-a patra moarte.
EU: Dar… Destul! Destul. V-am mărturisit totul. Totul ce-am putut. Cu mare suferinţă, cu mare efort, cu mare durere, cu mare consum sufletesc…
TU: Calmează-te. Calmează-te. Rezistă şi aici. Rezistă până la sfârşit. Atenţie. Nu. Nu te lăsa… cuprins de derută.
OMUL CU CAGULĂ N1: Deci, aici este totul absolut evident! Din ceea ce a declarat fiul tău înainte de a proceda la gestul fatal: „Nu vreau să dau naştere la monştri ca mine. Eu nu vreau să dau naştere la monştri ca mine. Eu nu vreau să dau naştere la monştri ca mine!” Ai sesizat fondul acestei decizii magistrale a tânărului care se numea Sandu –copilul tău?
EU: Da. L-am admirat… pentru asemenea concluzii. Şi pe lângă faptul că l-am condamnat pentru gest, pe de-o parte, pe de altă parte l-am admirat pentru curajul de care a dat dovadă în existenţa lui terestră.
OMUL CU CAGULĂ N1: Ai văzut că el a fost mult superior d-tale?El a înţeles existenţa umană pe pământ mult mai profund şi mai deplin şi mai adevărat decât ai înţeles-o d-ta! Cel care te considerai un om cu lecturi, un om erudit, un om cu experienţă… D-ta când te-ai decis să concepi acest copil, nu te-ai întrebat ce destin va avea el, nu ţi-ai formulat această întrebare, pe când dânsul… un tânăr ajuns abia la douăzeci şi patru de ani şi-a formulat-o şi a decis că nu trebuie, că nu are dreptul de a da naştere la nişte…la nişte... anomalii… copii nefireşti… la nişte homunculi… la nişte monştri cum le-a zis el. D-ta însă, atunci când l-ai conceput te-ai gândit doar ca să ai urmaşi, ca să-şi aducă cineva aminte de d-ta, care s-ar fi putut întâmpla ca să nu mai revii la căminul familiei. Nu te-ai gândit că acel copil putea fi unul nenorocit, născut dintr-o mamă bolnavă şi un tată bântuit de fantasmagorii – nu te-ai gândit! Iată, dar că fiul tău a fost deci, mult mai prevăzător, mai perspicace – într-adevăr, vizionar şi… a decis că.. nu face să se… căsătorească şi… nici, poate, să trăiască, dar asta e o altă problemă… ca să dea naştere la nişte monştri cum a zis el… ca dânsul… este tocmai esenţa crimei, adică a ceea ce s-a numit cea de-a patra moarte… pe care o ai pe conştiinţă.
EU: Ah! Doamne… Ah! Doamne… Cât de adevărat este tot ceea ce s-a spus, tot ceea ce au spus, tot ceea ce mi s-a adus ca acuză – adevărat este! eu am simţit asta pe parcursul a multor ani, iar acum… Acum ce mă fac? Eu cred că altceva decât să mor nu-mi rămâne.
CEI TREI CU O SINGURĂ VOCE PARCĂ: Deci, acestea au fost capetele de acuzare. Şi acum – sentinţa.
OMUL CU CAGULĂ N1: Pentru toate faptele comise, pentru toate morţile pe care le-ai cauzat eu consider că dumnealui nu alta a meritat decât moartea!
OMUL CU CAGULĂ N2 şi OMUL CU CAGULĂ N3: Moarte! Moarte lui! Moarte!
TOŢI TREI: Moarte!!! Moarte!!! Moarte lui!!! Acum! În clipa asta moarte lui!!!
EU: Da. Asta-i. Am să fiu recunoscător dacă vor să pună capăt suferinţelor mele. Am să le fiu recunoscător. Sunt întru totul de acord, absolut de acord!
TU: Stai! Stai! Încă nu e totul. Mai urmează ceva. Ţine-te. Păstrează-ţi calmul.
EU: Nu mai am nevoie de calm. Nu poţi să mori calm. Cum să mori calm? Numai prin exaltare, prin întunecare mai poate cineva să-şi ia rămas bun de la viaţă, fie ea cât de tristă, murdară ar fi… Numai prin ieşirea din minţi… aş vrea să-mi ies din minţi chiar acum ca să nu simt încă o dată acea mare durere… căci pe parcursul vieţii mele de cel puţin trei ori am murit şi ce mult rău îmi pare că nu am murit atunci, mai înainte! În adolescenţă, la tinereţe şi la maturitate… Am ajuns la această vârstă şi…
TU: Dacă zici că ai vrea să mori împăcat, atunci n-ai decât să aştepţi. Uite că Ei se pregătesc să-şi pună decizia în funcţiune.
OMUL CU CAGULĂ N1: Tu, femeie care dai naştere unor oameni, tu eşti datoare să-i ridici viaţa. Strânge frânghia în mâini şi loveşte cu piciorul în taburet! Să sară de sub tălpile lui!
OMUL CU CAGULĂ N 2: Stai că apuc şi eu! Singură n-o să poată… să-l ţină în laţ.
OMUL CU CAGULĂ N3: Şi eu prind frânghia împreună cu dânsa!
OMUL CU CAGULĂ N 1: Unu! Doi! Trei!
EU:Doamne… de s-ar face… în sfârşit dreptate! Doamne, fă… să se facă dreptate!
FEMEIA CU VOCE TARE: Nu! Să-i dăruim viaţă! Să-l lăsăm cu zile! Nu! Nu pot eu, o femeie, care sunt menită pe pământ a da viaţă să ridic viaţa cuiva! Viaţa cuiva numai Dumnezeu poate s-o curme – numai Dumnezeu! Eu nu pot face asta. Şi nici voi nu aveţi dreptul! Îl lăsăm cu viaţă, îi lăsăm zilele – n-are decât să-şi urmeze destinul mai departe şi… Să ştiţi că a muri uneori e o chestiune de-o clipă, a muri se rezolvă în câteva secunde, pe când a duce mai departe jugul remuşcărilor şi a autoacuzărilor este mult, nemăsurat mai greu, mai dureros, mai chinuitor. Să-l lăsăm să-şi trăiască zilele câte le mai are pentru că… pentru că… pentru că… nu ştiu câte le-o mai fi având… de trăit…
EU: Aaa… Aaa… ce rău, ce rău, ce rău mi-e, Doamne… Uuu… Ce-i cu mine? Mi se întunecă mintea – nu mai văd nimic, nu mai simt nimic, nu mai ştiu nimic… ce-i cu mine? Aaaa… Ce rece… Trage rece din părţi… M-am acoperit complet de transpiraţie – şi fruntea, şi pieptul, şi pe spate… Curg şiroaie… Ah… Aaaa… dar ce-i cu mine? Nu văd nimic… Oare unde-i? Ce s-a întâmplat? Unde-i, că era o lumină? Se vedea o lumină dispersă venind de prin părţi… Se vedeau nişte pereţi albi, un plafon… Aaa, unde sunt? Ce-i sub picioarele mele? Nişte frunze uscate… Unde? Unde? Unde am ajuns?
TU: Aşa? Nu ştii unde eşti? Încearcă să faci un pas şi – ai să vezi.
EU: Iată, fac un pas… doi. A! Dar aici e locul în pantă – mă duc în jos, la vale! A! Cine m-a izbit… de la spate? Nu mai este nimic împrejur. Eu sunt în pădure! Singur! Singur în pădure! Uite un copac, uite, alt copac! Uite: un trunchi! Uite: alt trunchi! Pe jos frunze. Cineva parcă m-a izbit de la spate, mi-a făcut vânt la vale! Mă duc pe frunze, mă izbesc de un trunchi, mă izbesc de altul! Stai să mă opresc, să văd unde sunt? Pare că se zăreşte ceva – o lumină discretă… Aaaa!
TU: Cum nu ştii: unde eşti? Doar ai coborât de pe culme spre coada lacului al treilea…
EU: Da. Exact! Iată, mai încolo se văd albe, cenuşii, pe sub copaci, clădirile poligonului. Aici se fac trageri ziua… noaptea nu cred că se fac trageri… dar noaptea sunt pe aici dulăi… Ooo, se aud nişte dulăi.Şi unde? Unde e acel bloc luminos în care am fost introdus şi judecat? Nu-i! Nu-i nimic în spatele meu!Dar poate este ceva mai încolo? Blocul acela alb care în timpul plimbărilor mele… credeam că se construieşte pentru… oare acolo să mă fi dus cei patru cu cagule pe cap? Aaa! Dar au dispărut şi ei, au dispărut şi dulăii… au dispărut toate câte erau: şi orologiu, şi taburetul şi laţul… uite: laţul de la gât! Numai urmele lui – mă ustură! Au rămas urmele… Doamne, Doamne! Ce transpiraţie m-a cuprins! M-a cuprins… să merg… să merg la vale… Aaa!să merg la vale...la vale...Dar picioarele mi-au slăbit...Doamne, ce-aş face acuma? Cum să fac?...Iiată, am coborât din pădure la vale, am ajuns la aleea care duce la poligonul de trageri…Aici este şi laculiată, şi oglinda lui… şi-n oglinda lui se vede cerul, se văd sălcii, se vede podul… podul, da… iată, am să trec peste pod… am să merg ţinându-mă de balustradă şi… ajung de partea cealaltă…
Iată, aici veneam iarna… veneam iarna, uneori, când veneam în zona aceasta, să văd raţele care iernau aici, în ochiul acesta de apă… Iar acum apa-i dezgheţată – bine, O! ce bine ar fi să fac aici o baie!
TU: Daaa. Opreşte-te. Aşază-te jos şi te odihneşte.
EU: Doamne, ce-a fost cu mine!... De ce – nu? de ce nu şi-au ţinut promisiunile? De ce nu m-au? De ce nu m-au?nu m-au ridicat în laţ, ca să nu mă mai chinui acum? Doamne, ce-am să fac? Iată - mă plâng… plâng… plâng. Şi am să plâng… Am să plâng destinul meu, care s-a îndurat… s-a îndurat să pună capăt suferinţelor şi zvârcolirilor mele… Doamne, vreau să dorm… Vrea să nu ştiu nimic… Vrea să adorm, să adorm, pe malul lacului… Iată , se aude susurând apa, vine la vale apa… Doamne, ce să fac? Întâi să mă odihnesc şi… Am să fac aici o baie… Am să fac o baie în lac, aici unde iarna iernează raţele… Aici, sub salcia aceasta…
TU: Da. Odihneşte-te bine. Nu mult, pentru că timpul nu îngăduie…
EU: Dar ora? Ora… acolo tot la unsprezece a rămas? Eu încă mai am o oră?
TU: Nu. Tu demult nu mai ai nici o oră. În clipa când ei au decis să te absolve, să te lase să-ţi duci crucea până la capăt, în clipa aceea acul ceasornicului a săltat şi a făcut o rotire deplină, după care a pornit rapid de la ora doisprezece la vale şi deacuma ziua ta demult s-a încheiat, s-a încheiat, timpul tău a expirat…
EU: Şi cât să fie acum ora?
TU: Nu ştiu. Nu ştiu. Poate unu, poate două, poate trei
EU: Dar vara la patru-cinci începe să se lumineze de ziuă, dar văd că… încă nu, parcă nu se luminează…
TU: Dar poate că… a răsărit luna undeva, poate că…
EU: Acum lună nu este – sunt nopţi fără lună.
TU: Şi totuşi lumina oraşului – a marii metropole, se reflectă şi aici în apa acestui lac. Cât de palid, cât de cenuşiu, dar se reflectă. Aşa că…
EU: Iată, eu… dezbrac hainele de pe mine… Le pun aici, în cărare. Rămân gol… Intru în apă!
TU: Intră şi îmbăiază-te! Intră şi îmbăiază-te…
EU: Daaa... Intru în apa caldă încetişor… Mă ţin de crengile sălciei, pe urmă mă dau mai jos… Uite aici apa-i mai sus, malu-i mai jos, dar nu, nu este atât de adânc – este cam până la gât, aşa că mă ţin de salcie… Mă mai las un pic… Să stau aşa… Să mă bălăcesc un pic… Să stau aşa… Ah, ce bine! Ah – ce bine! Să mă spăl de transpiraţia care m-a… scăldat… m-a umplut… Să mă spăl… Daaa, aici… Aaa, ce bine! Ce bine că am ieşit eu la această plimbare! Aaa, ce frumos e să faci o baie seara, pe răcoare! Apa e caldă încă, plăcută – te învăluie, te înfăşoară ca o… ca o lumină… Plăcută, ce plăcută este apa! Iată, să mă mişc puţin… Aaaa… Dar îmi vine iar o ameţeală – nu cumva să cad… să cad… să-mi pierd cunoştinţa aici…
TU: Şi dacă ai s-o pierzi? Nu se întâmplă nimic grav. E tocmai ceea ce ţi-ai dorit acolo: să fii ridicat în laţ. Ei s-au îndurat de te-au iertat, te-au cruţat, te-au eliberat. Iar acum n-ai decât să te duci singur la fund!
EU: Da. Da. Ceea ce am trăit atunci…
TU: Da, ceea ce ai trăit atunci, în cartea ta aceea, când eroul tău s-a aruncat în torentul apei Nistrului şi a ajuns în zonele reci ale sforului apei şi el vroia să se lase dus de…
EU: Nu-mi aduce aminte… Este tocmai pasajul pe care l-a copiat în caietul lui fiul meu în ultimele zile înainte de a părăsi viaţa, lumea asta… Nu-mi aduce aminte…
TU: Deci, instinctul vieţii din tine mai viază, mai rezistă – instinctul vieţii e încă viu!
EU: Doar tu m-ai îndemnat să nu-mi pierd cumpătul, să fiu calm. Iată, ţi-am dat ascultare! Ţi-am dat ascultare… Ţi-am dat ascultare… Ah, acum parcă mi s-a făcut răcoare… Şi… mi s-a făcut răcoare, încep să tremur… Să ies! Deacuma gata – să ies! Să mă mai cufund de câteva ori şi – ies! Să-mi ud şi capul… Mă dau cu capul sub apă… Îmi cufund şi capul şi – ies!... Ies încet… Ies… Păşesc… Mă apuc de crengile sălciei… Calc pe mal… Îmi clătesc picioarele, ca să nu rămână noroi pe ele… A, nu! O să le şterg de iarbă! Este iarbă – iarba-i deasă, iarba-i mare – nu-i o problemă! Este iarbă… Ies până la cărare şi… Mă aplec să-mi caut hainele… Dar ce-i asta?! Unde-mi sunt hainele?! Cine mi-a furat hainele?! Hei, tu! Care eşti aici?! Care ai fost?! Care mi-ai furat hainele?! Dă-mi hainele înapoooi! Măi, tu! Dă-mi hainele înapoooi!!! M-ai lăsat goool! Ce-i cu tine! Unde eşti? Vino, măăă! Cei cu tine? Cum se poate? Eu am intrat să mă scald – şi tu mi-ai furat hainele! Mi-ai şterpelit hainele! Şi pantalonii… Dă-mi măcar pantalonii sunt gol! Nu pot să plec de aici spre casă! Nu pot să plec de aici. Cum să plec gol?! Pantalonii! Dă-mi măcar pantalonii! Dă-mi măcar cămaşa! Dă-mi ceva – dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Dăăăăăă-mi! Dăăăăăăăăăăăăăăă-mi!
XS
SM
MD
LG