Linkuri accesibilitate

Până acum un deceniu, jurnalistul de pe teren era total izolat împreună cu cele stocate în capul său.


Inainte vreme, când nu existau nici internetul și nici posibilități de transfer electronic al unor fișiere digitale, un fotograf de presă plecat în reportaj nu avea nici cea mai mică garanție că pozele lui vor apărea a doua zi în ziarul de acasă, sau că, pur și simplu, există ceva pe peliculă. Fotograful mergea, să spunem, în Cecenia. Trebuia, de acolo, să facă să-i ajungă roll-filmele (cuvânt dispărut din dicționarele de azi) rapid pînă la Moscova, iar de la Moscova cineva să le trimită prin avion la Paris sau Bruxelles sau Berlin (ca să nu mai vorbim de New York sau Buenos Aires), unde filmele erau developate în laboratorul redacției, după care, dacă nu erau voalate, redactorii paginii alegeau o poză, sau o serie întreagă, pentru a ilustra un articol.

Articolul scris era trimis mai ușor, cu condiția să găsești un telefon în care să răcnești, în general la hotel sau la poștă, cu conexiune în străinătate. Faptul că te mai ascultau serviciile secrete locale nu era important, ba chiar era cel mai adesea inevitabil. Ziariștii își depănau textul la telefon, repetând robotic frazele când la capătul celălalt nu se auzea bine, iar corespondențele lor erau scrise pe șervețele de hârtie la restaurant, sau din cap, sau improvizau de pe note făcute cu pixul în palmă.

Se crease treptat o ierarhie între diferiții jurnaliștii, aristocrația fiind alcătuită din cei care umblau în permanență cu valize de tip diplomat care erau de fapt un telefon prin satelit. La hotel, aceștia cereau sistematic camere cu ferestrele spre sud, ca să își poată instala antena telefonului. Acele telefoane satelit costau obscen, iar nota de plată pentru cîteva reportaje radio transmise prin telefon putea urca la multe mii de dolari pe săptămână.

O metodă artizanală, dar larg folosită, de a trimite sunet era cu „crocodilii”… Două fire cu cleștișori metalici la capăt, care trebuiau conectate fizic la firele telefonului. A trebuit să învăț să demontez un receptor de telefon și să identific firele de care se prindeau cleștișorii prin care venea sunetul direct din casetofon… iar asta îmi amintește cât am putut blestema odată într-un hotel din Azerbaidjan primul telefon fix cu receptorul compact, care nu se putea deșuruba și nici sparge… Nu am putut trimite sunet… Ideea de sistem FTP, prin internet, era atunci un vis îndepărtat…

Cât despre internet și felul în care el înlocuiește și mimează cunoștințele elementare, ajunge de amintit că până acum un deceniu jurnalistul pe teren era total izolat împreună cu cele stocate în capul său. Date, procente, dinastii, evenimente trecute, acorduri internaționale și contracte, totul trebuia înregistrat în cotloane și alveole ale creierului… Informațiile puse în articol nu se puteau verifica instantaneu. Unii le mai au stocate acolo și astăzi… Alții au devenit atât de abili, încât pot mima erudiția.

„Am o mare cultură în titluri și autori”, mi-a spus odată cineva care de fapt nu citea nimic din ceea ce cita și menționa, dar care își pusese la punct un uriaș fler literar și cultural, negreșind niciodata…

… fler cu nimic mai prejos de cel al autenticilor critici literari, de altfel… cu diferența că un ziarist pe atunci era mai onest decât un critic literar.
XS
SM
MD
LG