Linkuri accesibilitate

„Lipsa unei activităţi cinematografice adecvate nu are cum să favorizeze un mediu cinematografic în Moldova”


Stop cadru din filmul „La limita de jos a cerului”, de Igor Cobîleanski.

Stop cadru din filmul „La limita de jos a cerului”, de Igor Cobîleanski.

Vasile Botnaru în dialog cu regizorul Igor Cobîleanski.



De vreme ce politicienii au stabilit deja altitudinea maximă la care ar putea ajunge cândva zeppelinul moldovenesc, hrentuit de tranziţie, regizorul Igor Cobîleanski intervine cu un amendament cinematografic, privind... „Limita de Jos a Cerului”. Astfel se întitulează filmul său de lung metraj a cărui premieră naţională a avut loc şi la Chişinău.

Nu am putut rata acest prilej şi l-am invitat pe inconfundabilul regizor Igor Cobîleanski să răspundă la câteva întrebări, câte pot încăpea într-o discuţie de o jumătate de oră
.

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Pretinzi dumneata sau grupul de filmare că cerul are limite. Aţi găsit şi limita de jos, presupunând că există şi o limită de sus, există limite intermediare? De unde şi până unde această gradaţie?

Igor Cobîleanski:
„Eu nu am încercat neapărat să aduc acest titlu la o filosofie atât de profundă sau să caut neapărat nişte lămuriri profunde. Eu mi-am imaginat limita de jos a cerului exact la un centimetru de pământ. Cu alte cuvinte, eu, dacă aş redenumi filmul, l-aş putea numi „La pământ”. Limita de jos a cerului este exact acolo unde se termină pământul.”

Europa Liberă: La firul ierbii?

Igor Cobîleanski:
„La firul ierbii, să o numim aşa. Mai există o interpretare care, aş fi spus, e cumva mai simbolică şi mai romantică, care ar sugera ideea de orizont, de deschidere. Iniţial, în capul meu, era tocmai inversul. Adică zona aceasta în care nu te poţi ridica de jos. Deci e o societate în film descrisă, e un om, mai bine zis, un caracter, un personaj foarte tânăr care este cumva la început de cale, dar se află „La Limita de Jos a Cerului”, nu poate zbura şi, probabil, niciodată nu va face treaba aceasta, nu se va ridica deasupra mediului în care trăieşte, deasupra societăţii din care face parte. E la limita de jos...”

Europa Liberă: Adică condiţia unui om sortit, condiţia omului mediocru?

Igor Cobîleanski:
„Da şi nu. Probabil, condiţia unui om nu neapărat mediocru pentru că eu nu am făcut, de data aceasta... Aceasta este o dramă, nu neapărat încearcă să speculeze cu mediocrităţi sau cu exagerări de genul caracterelor. Este condiţia unui om simplu într-o societate periferică, într-un cartier al unui orăşel neimportant din Moldova. Este omul care, probabil, nu-şi pune prea multe întrebări, pentru că mediul în care trăieşte nu-i pune aceste întrebări, nu-l face să gândească altfel. Este un om care se lasă dus, probabil, de cei care îl înconjoară: de părinţi, de prietenul tatălui, anchetator la Procuratură sau la poliţie, de iubita pe care o iubeşte sau o râvneşte, dar niciodată nu va fi a lui. E cumva lăsat în voia sorţii şi, cel mai probabil, că şi din considerentul acesta vedem, la urmă, că face o crimă, nici măcar pe aceea asumată, aşa, a lehamite. Era un ziarist străin, care, la un moment dat, puncta ideea aceasta că este cel mai bine portretizat molatic din cinematografie. Mă rog, prea mult, probabil, spus, dar, într-adevăr, aşa este. Este portretizarea unui molatic, a unui om neimportant şi care nici măcar nu-şi doreşte să devină important.”

Europa Liberă: Totuşi, lumea care încă nu a văzut filmul porneşte de la titlu. Şi atunci înţeleg că trebuia titlul să fie cu funcţie dublă, să dea tălmăcirea peliculei, dar să aibă şi valoarea de intrigă, de clopoţel care să cheme spectatorul.

Igor Cobîleanski: „Repet, nu ştiu dacă am vrut eu să fiu neapărat filosof la titlul acesta. Mie titlul mi-a plăcut. Noi, când am stat şi l-am gândit sau când încercam să formulăm un titlu al filmului...”

Europa Liberă: Nu aţi vrut, dar v-a reuşit.

Igor Cobîleanski:
„...A ieşit aşa – „La Limita de Jos a Cerului”.”

Europa Liberă: E foarte profund. Poţi să înţelegi ce vrei.

Igor Cobîleanski:
„Asta, probabil, şi din faptul că unicul personaj care este cumva contrapunctul eroului principal, un băiat simplu, un băiat rău, un băiat cu caracter, un băiat, un dealer de droguri în respectivul oraş. Deja la prima vedere, personajul negativ al filmului este, totodată, singurul om care îşi construieşte un motodeltaplan sau un deltaplan cu forţe proprii şi cu tot ce are la îndemână. Şi această împletire ale celor două caractere, plus dorinţa de a zbura a personajului negativ, cred că a dat naştere filmului. Versiunea engleză, probabil, este la fel de sugestivă în sensul, The Unsaved/Insalvabilul. Adică, omul care nu poate fi salvat şi aici referinţa se face, probabil, direct la personajul central al filmului.”

Europa Liberă: Dumneavoastră v-aţi remarcat cu nişte puseuri, cu sonde în viaţa nu tocmai romanţioasă. Nici nu vă arde de glumă, aşa cum îi arde, de exemplu, lui Kusturica, care umblă parcă prin aceleaşi medii, prin aceleaşi noroaie, dar nu aveţi optimismul sau balcanismul lui Kusturica. Cum vă vedeţi misiunea de artist, operând cu această realitate nu tocmai încântătoare?



Igor Cobîleanski:
„Dacă aş sta să mă uit la mine dintr-o parte sau la ceea ce am făcut pe ecran... Evident, foarte multă lume mă cunoaşte din perspectiva unui regizor care a încercat, a cochetat, să spunem aşa, cu comedia, cu satira, pe alocuri chiar. Tot ce am făcut eu, din scurtmetraje, majoritatea lor, cel puţin, sunt cumva comice sau au structura aceasta a comediei, deşi multă lume spune că e şi comidramă. În fine, eu nu ştiu dacă acum, momentan, aş mai face... Am să fac, probabil, în viitor... Dar nu ştiu dacă acum voiam să fac comedie.

Odată: pentru că am avut un subiect pe care mi l-a oferit Corneliu Porumboiu şi care mie mi s-a părut extraordinar. Doi la mână: că mai am vreo două scenarii gata de a intra în producţie şi, la fel, sunt drame. Am să vin cu un exemplu din societatea noastră, care cred că va formula cel mai bine expresia de ce nu vreau să mai fac sau acum momentan. Spre exemplu, atunci când un medic chirurg operează cu o bormaşină, într-un film, acesta este un gag, este foarte comic să vezi o chestie de aceasta, fără cuvinte, practic este aproape chaplinian.

Atunci când lucrul acesta se întâmplă în realitate, în ţara mea sau undeva, sau mâine-poimâine aş putea deveni eu pacient, Doamne fereşte, pe masa unui chirurg care operează cu bormaşina, mi se pare că nu mai pot să-mi permit sau nu mai ştiu dacă mai vreau să râd sau să descriu subiecte comice, împrumutate din societatea noastră. Pentru că ele sunt, mă rog, acelea la care reacţionează societatea. Cred că aici zace răspunsul pentru o întrebare: „Pe care cale voi merge mai departe?” sau „Ce aş fi vrut să fac mai departe?”, sau „De ce nu fac la fel cum am făcut?”, „De ce m-am apropiat puţin de dramă?”. Cred că nu mai e chiar totul atât de râs cum pare.”

Europa Liberă: Dar nici nu ai plecat dumneata departe de ce ai făcut.

Igor Cobîleanski:
„Nu.”

Europa Liberă: Eu cred că în ceea ce unii vedeau satiră, umor sau chiar distracţie, anecdote, întotdeauna era picătura aceasta din mahnă, de constatare artistică a faptului că noi merităm o soartă mai bună, pe care nu o avem. Şi dumneata, când faci această constare, îţi propui neapărat să analizezi de ce s-a întâmplat aceasta sau doar constaţi, doar fotografiezi?

Igor Cobîleanski:
„Nu. Nu încerc să mă întreb pe mine sau pe cei din jur de ce s-a întâmplat lucrul acesta. E bine treaba aceasta sau nu, habar nu am. Dar eu nu ştiu dacă nu încerc mai mult să portretizez nişte lucruri, pentru a pune lumea pe gândit, să spunem aşa, generic, pentru a face pe cineva să gândească. Cred că portretizez, mai degrabă, decât radiografiez, spre exemplu.”

Europa Liberă: Şi aceasta e suficient pentru un artist?

Igor Cobîleanski: „Eu zic că da. Acum depinde foarte mult din care perspectivă încerci să vezi lucrurile. Probabil, pentru a intra în detalii mai acute, mai importante, pentru a face un studiu, sunt lucruri care nu neapărat ţin de domeniul meu. Mie îmi este interesant, mai degrabă, personajul, caracterul care se confruntă cu societatea. Dar nu încerc să merg mai departe şi nici nu vreau treaba aceasta, nu mi-o propun. De ce? Pentru că mi se pare că, la un moment dat, încercând să lămureşti nişte lucruri, ajungi a vorbi mult prea mult despre subiect, adică, de a aplatiza sau cum s-ar numi aceasta. Or, de a trece în spaţiul jurnalistic, spre exemplu, gazetăresc, care mai cu seamă este în forţă să opereze cu subiecte de genul acesta sau cu genul acesta de investigaţii ş.a.m.d.”

Europa Liberă: Dar, a propos, documentarul nu te tentează pe dumneata, că acum viaţa bate filmul, nu?

Igor Cobîleanski:
„Viaţa bate filmul. Mai mult decât atât, într-adevăr, documentarul de astăzi – aşa-numitul documentarul artistic, festivalicesc, există şi o categorie de genul acesta, mai nou – este foarte interesant. Eu, din păcate, nu am găsit încă subiectul.”

Europa Liberă: Dacă ar fi dumneata să convingi spectatorul să vină, cu ce atuuri crezi că l-ai putea ademeni, ca un comis-voiajor, nu ca regizor?

Igor Cobîleanski:
„Mă rog, ar fi mai multe, probabil, câteva expresii, împuşcate, să zic aşa, aproape sloganiceşti, care ar putea crea impresia că filmul trebuie neapărat văzut. Nu, filmul nu e neapărat să-l vezi. Chiar orice film, de fapt, nu trebuie să-l vezi, nu eşti obligat. Iar filmele bune, când ieşi de la ele, se judecă un film bun şi un film rău mult mai simplu, te întrebi, la sfârşitul filmului: „Ai pierdut timp două ore sau nu?”. Dacă consideri că nu ai pierdut timpul, înseamnă că a meritat filmul. Dacă consideri că ai pierdut o oră sau două, cât durează filmul, din viaţa ta, s-au scurs aiurea, înseamnă că...”

Europa Liberă: Dacă eşti cu o fată alături, la orice film nu pierzi timpul...

Igor Cobîleanski: „Da. Filmele, şi din considerentul acesta, se numesc de entertainment. Dar, pentru noi, moldovenii, eu presupun, ar trebui să fie important să vedem filmul măcar pentru faptul că o mână de moldoveni, semeni de-ai lor, au încercat să-l ducă la bun sfârşit şi să-l facă. Pentru că filmul moldovenesc este exact cum spun, şi deseori este exact, ca industria constructoare sau maşinăria constructoare de rachete, spre exemplu, pentru Moldova. Noi nu avem nave spaţiale, noi nu construim nave spaţiale...”

Europa Liberă: Chiar şi după ce avem tradiţia lui Loteanu?

Igor Cobîleanski:
„Şi, din păcate, în ultimii 20 de ani nu avem nici film. Nu pot spune că nu s-a făcut film. Film s-a mai făcut, dar această meserie sau această artă este pe cale de dispariţie, în Moldova. Şi dacă vom mai continua aşa aproximativ zece ani, tradiţia filmului, moda filmului va dispare definitiv. De aceasta zic eu că se merită de a fi văzut filmul, pentru faptul că nişte străini, spre exemplu, au reuşit să-l remarce, nişte străini au reuşit să-l introducă în primele 10 filme ale unor festivaluri importante, cum e Karlovy Vary, cum e Varşovia, spre exemplu, cum e Cottbusul, selecţii extrem de dure. Atunci când ajungi să fii în competiţie cu 10 filme alături, din toată Europa sau Europa de Est, în funcţie de festival, şi printre acestea 10 să fie unul, în competiţie oficială, unul făcut la noi, eu zic că acesta este un prilej de mândrie. Dar, dacă mândria aceasta este, pur şi simplu, aruncată sau expusă de genul: „Am auzit că... şi mă mândresc cu asta”, este o falsă mândrie. Mândria adevărată este atunci când ieşi din sală şi spui: „Eu am văzut filmul acesta şi mie mi-a plăcut. Mă mândresc cu moldovenii”. Sau, din contra: „Am văzut filmul acesta. Mi s-a părut o porcărie. Moldovenii mai bine nu ar face deloc filme”. Dar, cel puţin, am avea un subiect de discuţie.”

Europa Liberă: Şi o judecată întemeiată.

Igor Cobîleanski:
„Absolut.”

Europa Liberă: Revenind la acest context, în percepţia multor oameni, iată, constatarea aceasta referitoare la nave spaţiale şi cinematografie se pune semnul egal între film bun şi bani, buget. Aceasta, sigur, că e condiţie, dar este oare condiţia obligatorie? Pentru că, în limbajul dumneavoastră, al cineaştilor, auzim spunându-se că este un film cu buget minim, cu buget maxim. Şi exemple sunt o sumedenie. Ca să nu plecăm departe, [un Tarkovski] cu bugetele enorme, nu întotdeauna ar reuşi să facă un „Călăuza”/„Сталкер” sau un „Oglinda”/„Зеркало”. Deci ce înseamnă bugetul pentru un film? Şi dacă se poate pune semnul egalităţii?

Igor Cobîleanski:
„Acesta nu înseamnă că un „Oglinda”/„Зеркало”, spre exemplu, a fost făcut cu buget mic.”



Europa Liberă: Dar el dă senzaţia...

Igor Cobîleanski:
„Dă senzaţia, exact. Dar aceasta nu înseamnă că „Oglinda”/„Зеркало” sau, eu ştiu, orice de Tarkovski, dacă am făcut referinţă la el, sunt făcute cu bugete mici. Din contra, bugete extrem de mari. Eu am o replică pentru genul acesta sau, atunci când se ajunge la genul acesta de dialog, un film are nevoie de atâţia bani de cât este necesar pentru a-l face corect şi bine, nici mai mult, nici mai puţin. Când facem o referinţă la un film low budget sau un film cu buget mic, aceasta nu înseamnă că el este făcut contrar unor reguli de finanţare a unui film. Pur şi simplu, investiţia în film s-a dovedit a fi mică. Dar nu mai mult. Bugetul unui film este direct proporţional nu neapărat cu calitatea, ci cu scenariul şi necesitatea de a ecraniza un scenariu.”

Europa Liberă: Dar porneşti la drum de la ideea unui buget, de la posibilităţile, cum se zice la ţară, păşeşti după cum te lasă fusta. Şi atunci, alegi un scenariu, nu faci „Călăuza”/„Сталкер”, dar faci „Cinci seri”/„Пять вечеров”, de exemplu.

Igor Cobîleanski:
„Absolut. În condiţiile noastre – şi acesta este un sfat bun şi pentru cei mai tineri, care sunt la începuturi, încearcă să păşească cu dreptul – evident că lucrurile trebuie spuse mai modest, acţiunea filmelor trebuie să se desfăşoare, în pragul unor sau câtorva zeci, poate sute, maxim mii de euro şi nu neapărat să depăşim acel milion sau două, sau trei, cum sunt obişnuite, de fapt deja ţările vecine. În condiţiile noastre trebuie să punem un mare-mare-mare accent, probabil, pe caractere, pe poveste, în sensul investigaţiei psihologice a unor personaje şi mai puţin pe distracţie sau pe acţiune în cadru.”

Europa Liberă: Dar aici ai nevoie de actori care pot să facă lucrul acesta, care costă, la fel, scump.

Igor Cobîleanski: „Formula este foarte diferită de a lucra sau de a contacta actori. Eu ştiu actori de clasă internaţională, despre care se vorbeşte şi se ştie că mai puţin de cinci mii de euro pe zi, spre exemplu, din Rusia, antrenează sau se angajează într-un film, care, totodată, ei, în momentul în care citesc un scenariu şi au impresia că va ieşi un caracter sau un rol potrivit firii lor, vin cu mare drag, mai ales, la începători. Acolo unde simt, sunt şi ei oameni, că nu există bani, cedează şi vin pentru a face un rol bun. Nu sunt toţi aşa, dar sunt foarte mulţi. Plus, una dintre soluţii ar fi, la momentul în care nu sunt bani, să se refuze la staruri, sunt alţi actori, sunt începători sau actori care au trăit o viaţă în teatru şi sunt buni, ar putea să se implice ei sau pot fi implicaţi ei în proiectele cinematografice. Şi, în mod cert, aceasta este o soluţie, mai mult sau mai puţin sigură, pe ecran s-ar putea să arate, mă rog, de ce nu, mai bine să facă acest lucru.”

Europa Liberă: La care festival urmează să concuraţi cu filmul acesta?

Igor Cobîleanski:
„Acum ştiu că chiar mâine-poimâine este Festivalul internaţional de la Tbilisi în proiecţie şi după care urmează în d’Amour de Mons, nu mai ştiu exact, pentru că nu am toată informaţia la mână. Dar urmează să vedem, pentru următorul an, care sunt, pentru că pentru anul acesta cam am încheiat. Ştiu că mai sunt câteva festivaluri în Franţa, de clasa B deja.”

Europa Liberă: Însemnând ce?

Igor Cobîleanski:
„Sunt trei feluri de festivaluri. Clasa A, care cuprinde aproximativ 10-12 festivaluri în lume.”

Europa Liberă: De genul Cannes?

Igor Cobîleanski:
„De genul Cannes, Veneţia, Berlin, Karlovy Vary, Varşovia, Salonic, Festivalul de la Toronto.”

Europa Liberă: Aţi spus: Karlovy Vary v-a luat filmul?

Igor Cobîleanski:
„Da, Karlovy Vary a fost în competiţia oficială.”

Europa Liberă: Deci intraţi şi în categoria aceasta?

Igor Cobîleanski: „Da, evident. Probabil că aceasta este marea bucurie. De fapt, noi ne-am obişnuit şi nu numai în Moldova, dar peste tot, cu cele trei sau două maxim festivaluri, Berlinale şi Cannes. Berlinul, Karlovy Vary, Varşovia, în acte, sunt la fel de importante, sunt toate clasa A. Acuma, mai nou, şi Moscova a intrat în categoria clasei A. Iar clasa B, urmează, sunt festivaluri bune, cu prezenţă importantă, dar nerecunoscute de către Federaţia Internaţională a Festivalurilor de Film, sau Producătorilor de Film, e o titulatură mult prea complicată, nerecunoscute drept clasa A. Şi sunt aproximativ o sută şi ceva la număr deja.”

Europa Liberă: Dar prestigioase în mediul...

Igor Cobîleanski:
„Dar prestigioase. Adică, nimeni nu zice „nu”. Festivalul de la Kiev, spre exemplu, este clasa B, dar este un festival important în Europa de Est. Sau cel de la Moscova, МКФ-ul lor [MIFF], foarte important, la care vin staruri şi vin regizori importanţi, până mai deunăzi, era clasa B considerat, era o competiţie permanentă între Varşovia şi Moscova. Festivalul de la Roma, spre exemplu, este clasa B, dar foarte cunoscut. Sau de la Milano. Sunt foarte multe.”

Europa Liberă: Întrebarea provocatoare: sunteţi artist moldovean sau român?

Igor Cobîleanski:
„Eu aş putea să formulez un răspuns, dar ar fi fost un răspuns plat. Aş fi spus, probabil, că sunt un artist român născut în Moldova. Sau şi una, şi alta. Eu scriu subiectele acasă. Dar le fac, în majoritatea cazurilor, în România. Sunt regizor, mă rog, contactat sau contractat de către partea românească, dar stau la Bucureşti, atunci când trebuie să le fac, la hotel ori stau în chirie. Eu încă vreau să mă consider şi sunt, probabil, totuşi regizor moldovean. Dar aşa cum scriu ziariştii sau, găsisem undeva o notă, într-un articol românesc, că regizorul moldovean de la noi sau ceva de genul acesta, regizorul moldovean-român sau o expresie mai bizară.”

Europa Liberă: Deci naturalizat deja.

Igor Cobîleanski:
„Deocamdată nu definitiv. Eu sper să nu se întâmple lucrul acesta. Eu chiar sper mult de tot ca lucrurile cumva-cumva să se înceapă a schimba spre bine, pentru că există această posibilitate. Şi mai mult decât atât, noi vrem să
Peste doi sau trei ani, vom fi obligaţi să investim în film, dacă vrem în Europa.
intrăm în Europa. Peste doi sau trei ani, vom fi obligaţi să investim în film, dacă vrem în Europa. Aici e buba, că s-ar putea să nu ştim cum. Una dintre condiţiile acelea multiple, multiple, multiple de la pagina 629, există şi o condiţionare de către Uniunea Europeană la capitolul cinematografie. Cinematografia în Uniunea Europeană fiecare ţară este obligată să o susţină, financiar vorbind, să creeze acel CNC şi să finanţeze una, două, trei, patru, cinci, şase producţii anual, proporţional ţării, numărului de spectatori.”

Europa Liberă: Dar de ce, a propos?

Igor Cobîleanski:
„Eu presupun că, în momentul în care suntem o familie, sau vrem să devenim, să intrăm într-o familie, în familia respectivă, toată lumea trebuie să se bucure nu numai de privilegii, dar şi de obligaţiuni. Iar una dintre obligaţiunile unui stat este să nu aibă grijă, că acesta este cuvânt spus într-aiurea, de artişti, ci să le creeze condiţii proprii de a funcţiona ca artişti. Plus, Europa consideră cinematografia drept un patrimoniu. Pentru ea, spre deosebire de americani, care consideră cinematografia o extraordinară şi cea mai bună afacere, probabil, sau printre cele mai de succes afaceri...”

Europa Liberă: Sau distracţie...

Igor Cobîleanski:
„Distracţie. În momentul în care este distracţie, este şi afacere. Statele Unite nu finanţează, statul nu are nicio treabă cu afacerea care se numeşte cinematografie. În Europa cinematografia este, cum spuneam...”

Europa Liberă: Valoare patrimonială?

Igor Cobîleanski:
„Un patrimoniu, exact. E mai mult decât o afacere cinematografică, pur şi simplu. Nimeni nu îţi interzice să faci şi afaceri, dar în momentul în care europenii au avut şi au în continuare valori în cinematografie, nu-şi permit, probabil, să se lipsească şi de un viitor al acestui domeniu.”

Europa Liberă: Deci atenţie pentru adversarii integrării europene! Condiţiile acestea mai noi presupun şi obligaţia de a susţine artiştii.



Igor Cobîleanski:
„Absolut. Spre exemplu, România, acum doi ani, dacă nu mă înşel, a luat o decizie de a finanţa o singură dată – anual, în România, se întâmplă acel concurs al CNC-ului, de două ori pe an – o dată primăvara, o dată toamna – şi la una dintre aceste sesiuni sau una dintre aceste sesiuni, s-au gândit autorităţile, să o elimine, în anul respectiv. Şi a luat palme Ministerul Culturii pentru faptul că în toate înţelegerile şi în toate tratatele este foarte clar stipulat că anual Ministerul Culturii finanţează CNC-ul pentru două sesiuni cinematografice şi nu pentru una singură.

La fel se va întâmpla şi cu Republica Moldova. Şi asta se va întâmpla, probabil, condiţionările acestea vor veni mult mai devreme de a intra Moldova în UE. Pentru că în UE se intră cu lecţiile sau, mă rog, cu temele de acasă făcute, nu cu intenţii de a le face. Dar problema mea personală este că nu sunt foarte convins că noi vom produce calitate, peste câţiva ani. Pentru că dezobişnuim foarte mult, nu numai spectatorul, că aici dezobişnuim regizorul de film să aibă abordare coerentă.”

Europa Liberă: Adică nu se ascut cuţitele de la bucătărie, între timp?

Igor Cobîleanski:
„Mai mult decât atât, se mănâncă impropriu, cum să zic, se aruncă... furculiţele şi se lasă doar lingurile, ca obiect universal. Noi nu pregătim, la un moment dat, chiar şi mulţi studenţi nu mai ştiu pe care parte se află. Adică s-a creat o întreagă generaţie care nu mai respectă o tradiţie a unei producţii de film, coerentă, şi nu are de unde să o împrumute, cum să zic, să se împrumute cu cunoştinţe, pentru că noi nu producem. Evident, oamenii aceştia consideră că filmul se face aşa cum au văzut ei pe YouTube. Filmul înseamnă, de fapt, o bucătărie mult mai complicată.”

Europa Liberă: Aţi deschis o cutie a Pandorei şi nu pot să nu ţin capacul deschis... În condiţiile în care, iată, toată lumea are la dispoziţie un aparat de filmat, s-ar părea că e în beneficiul consumatorului de cultură, că oricine poate să facă un filmuleţ, surprinde un accident. Pe de altă parte, oamenii aceştia nu cunosc canoane şi vulgarizează arta.

Igor Cobîleanski: „Nu vulgarizează absolut nimic. Cinematografia şi dorinţa de a pune două sau trei imagini, de a le monta, sunt lucruri diferite. Este exact ca şi literatura şi scrisul scrisorii mamei acasă.”

Europa Liberă: Păi tocmai. Dar scriitorii sunt cumva deranjaţi de grafomanii care pretind că scriu nuvele. Dumneavoastră nu sunteţi deranjat de fluxul acesta cinematografic?

Igor Cobîleanski:
„Nu. Aceasta e chiar foarte bine. Există toată tehnologizarea aceasta, toată avalanşa de echipamente ieftine, accesibile nu face altceva, din punctul meu de vedere, decât de a ştirbi din acea elită care se forma altă dată, cu multă-multă greutate, care erau 4 la 100.000 sau la 2.000.000. În fiecare an, URSS crea 12 regizori, într-o ţară care avea 300 de milioane. Astăzi, probabil, posibilitatea de a încerca şi de a se afirma, şi de a-şi verifica puterea o au sute de mii. Şi din ei, mai lesne, mai uşor, vor naşte alţi oameni, care vor merge mai departe şi vor face cinema.”

Europa Liberă: Pe de altă parte, oamenii aceştia mulţi, cu tot felul de aparate sofisticate, acreditează standarde estetice, care sunt în concurenţă cu dumneavoastră.

Igor Cobîleanski: „Totul e în lanţ. Adică, anual, în fiecare an, în fiecare zi, în lume, în Europa, se întâmplă tot felul de evenimente, care sunt cinematografice, o parte dintre ele. La evenimentele respective sunt chemaţi, invitaţi cineaşti, pentru a participa, pentru a fi acolo. Polonezii se duc la spanioli, spaniolii la englezi şi aşa mai departe. Toată lumea aceasta comunică. Toată lumea aceasta este, mai mult sau mai puţin, antrenată în ceea ce se numeşte proces.

Noi, în momentul în care nu facem film, nu avem pe cine trimite. Lumea, tehnologic, să zicem aşa, se dezvoltă. Noi mai puţin. Noi rămânem cu standardele anilor ’80, când am oprit procesul. Astăzi, lucrurile sunt total diferite. Dacă suntem sau nu competitivi... 90 la sută dintre cei care au făcut cinema altădată nu mai sunt competitivi, efectiv tehnic, deja nu mai sunt competitivi, echipamentele, nu mai vorbim, dar aşa cum se mişcă ei numai. Alta este maniera de lucru în cinema.

Lipsa unei activităţi cinematografice adecvate nu are cum să favorizeze un mediu cinematografic în Moldova. Iar peste câţiva ani, şi cei câţiva oameni care ştiu să mai facă cinema vor dispare, vor migra în altă parte, se vor lăsa de munca aceasta şi vor încerca să-şi câştige banii prin alte căi. Şi atunci, cum spuneam, vom avea o problemă, pentru că nu vom şti, chiar dacă vom fi impuşi să facem lucruri bune, chiar dacă vom primi bani de la europeni pentru a face film, s-ar putea să livrăm, de fapt, numai kitschuri... Pentru că, în paralel cu mediul acesta care ar trebui să se formeze cinematografic, există întotdeauna un mediu de amatori şi el nu cunoaşte, cum să zic, limite neapărat...”

Europa Liberă: ...Rigori.

Igor Cobîleanski:
„...Rigori, exact. El se dezvoltă în conformitate cu necesităţile pieţei, cum spuneaţi şi dumneavoastră, că vor fi kitschuri – facem kitsch, ca să placă lumii, că o fi nunţi – facem nunţi, că o fi prezentări de sticle de vinuri. Toate lucrurile acestea ei cumva le operează, le lucrează şi devin
Nu avem ce livra, pentru că nu avem oameni. Nu avem oameni, pentru că nu putem face film. Nu putem face film, pentru că nu avem oameni.
„importanţi” sau consideraţi „importanţi”, uneori chiar şi cineaşti mulţi dintre ei. Oamenii respectivi, la rândul lor, niciodată nu vor putea concura cu cineaştii din altă parte. Iar faptul că nu vor putea concura creează o a doua treaptă de inferioritate, pentru că nu vom putea niciodată trimite. Şi, în felul acesta, şarpele îşi înghite coada. Nu avem ce livra, pentru că nu avem oameni. Nu avem oameni, pentru că nu putem face film. Nu putem face film, pentru că nu avem oameni. Şi tot aşa.”

Europa Liberă: În cercul acesta vicios, mai este o verigă, după mine. În aparenţă, spectatorul nostru, graţie globalizării şi informatizării, este conectat la tot felul de valori. Foarte rapid vede premierele mondiale.

Igor Cobîleanski:
„Orice premieră este accesibilă în ziua de astăzi.”

Europa Liberă: Dar, în acelaşi timp, infrastructura cinematografică, cinematografele rămân în urmă.

Igor Cobîleanski:
„Aceasta e o problemă. Dar problema aceasta cu oamenii care văd lucrurile pe Internet, mai degrabă, sau pe DVD-uri care ajung la noi, e o problemă, de fapt, pentru foarte multe ţări mici. Infrastructura cinematografică e o bătaie de cap pentru toate ţările mici. Este adevărat că mai rău ca la noi nu e la nimeni. Adică, ce să zic, estonienii, dacă nu mă înşel, au vreo două mii şi ceva de săli de cinematograf în ţară. Noi avem şapte, am impresia, de la nord la sud. Ei investesc banii statului, pentru a renova, pentru a facilita accesul publicului ş.a.m.d. Deci omul, dacă nu are acces într-o ţară în care nu este dezvoltată distribuţia filmului, evident că va căuta alte modalităţi. Şi aceasta, de fapt, este lăudabil că o face. Alte modalităţi de a viziona premiere, filme, nu contează, bravo lui. E un lucru salutabil.”

Europa Liberă: Deci e o alternativă salvatoare, da?

Igor Cobîleanski:
„Internetul şi posibilitatea aceasta tehnologică, iarăşi accesul la tehnologii pentru multă lume, inclusiv pentru mine, spre exemplu, e mai mult decât o bucurie.”

Europa Liberă: Dar, pe de altă parte, dumneata ai vrea să iei şi onorarii. Or, Internetul înseamnă piraterie.

Igor Cobîleanski: „Nu, Internetul nu înseamnă numai piraterie, nici pe departe. Internetul înseamnă şi posibilitatea absolut legală de a cumpăra sau de a vizualiza anumite materiale şi filme. Un portal care îţi oferă, cu bani, nişte filme, îşi dă seama foarte bine că tu le voi vedea la o calitate mult mai mică decât îţi oferă ecranul, spre exemplu. Şi atunci vei plăti, cu un cinci euro, vei avea acces la zece mii de filme, pe care le poţi vedea timp de o lună. Există modalităţi absolut legale de a intra în contentul cinematografic mondial, prin intermediul Internetului şi de a nu ştirbi interesele producătorilor şi autorilor.”

Europa Liberă: Şi dumneata, ca regizor, eşti mulţumit de ce poţi încasa?

Igor Cobîleanski:
„Cum să nu? În momentul în care într-o ţară filmul meu a fost accesat, o singură dată, înseamnă că eu am un 0,02 cenţi acolo, înseamnă că atâta merit, deocamdată. Dacă sunt accesat de 600.000 sau de 2.000.000, vedeţi, suma aceasta devine mult mai mare. E o concurenţă, într-un fel sau altul...”

Europa Liberă: Corectă?

Igor Cobîleanski:
„Corectă, da. E o altă discuţie, cum spuneam mai devreme, că lipseşte infrastructura cinematografică sau este cumva dictată, la ora aceasta, doar de reţeaua cinematografelor „Patria”. Bravo lor! Ei fac treaba aceasta, aşa cum o fac, aduc foarte multe premiere. De altfel, şi foarte multe filme care au o greutate în ţările Occidentale, dar şi în Est. Poate nu aduc filme de artă, este altă discuţie. S-au, de fapt, mai există o problemă care ţine nu neapărat de „Patria”, este o problemă care se numeşte „teritoriile”. Iată aici politicienii noştri ar trebui să demonstreze că au coloană vertebrală şi ar trebui să meargă peste tot unde e posibil, să discute despre teritoriul Republica Moldova, care figurează în continuare în lista teritoriului CSI.”

Europa Liberă: Circumscris spaţiului post-sovietic.

Igor Cobîleanski: „Exact. Şi atunci dacă eu, ca distribuitor moldovean, spre exemplu, aş fi vrut să aduc un film românesc, să-l aduc în Moldova, eu nu voi putea. „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a fost imposibil de adus în Chişinău, pentru că drepturile pentru distribuţie în Moldova, teritorial, reveneau distribuitorului de la Moscova.”

Europa Liberă: Deci ajungem „La Limita de Jos a Cerului”...

Igor Cobîleanski:
„Ajungem mai rău decât limita. Ajungem sub pământ. Şi lucrurile acestea nu le pot rezolva decât politicienii. Ministrul Culturii ar putea să se întâlnească cu doi sau trei, sau patru mari distribuitori de film, Paramount, Sony ş.a.m.d., să vorbească şi să explice foarte clar că, din punct de vedere lingvistic, suntem ataşaţi unui alt spaţiu teritorial, decât politic, să-i spunem aşa. Iar pe noi, la politic, nimeni nu ne-a întrebat, de fapt, cu referinţa acuma la cineaşti sau ca spectatori de film.”

Europa Liberă: Teritoriul acesta, de foarte multe ori, nu a fost întrebat...

Igor Cobîleanski:
„Nu a fost întrebat...”
XS
SM
MD
LG