Linkuri accesibilitate



Şi iată, să-mi aduc aminte, să nu-mi aduc aminte, constatările pe care le-a făcut medicul, doamna profesoară de la Şcoala de Medicină: că are anumite deficienţe dar nu sânt grave şi tot aşa… Iată acesta a fost primul moment. Primul lucru a fost că s-a constat că situaţia lui nu este atât de gravă, că poate el are anumite probleme de serviciu, de familie, poate nu se înţelege cu soţia şi asta îl face să manifeste anumite momente de comportament care părinţilor li se par nu ştiu cum… Asta era în anul ’72 şi… tocmai graţie acestei vizite când a fost consultat Vasile, am făcut cunoştinţă, cu această doamnă profesoară care… Pe urmă relaţiile noastre au continuat, dar asta este o cu totul altă istorie… O poveste! cu adevărat poveste! Cu care am rămas noi în continuare să fim împreună… cu această femeie… până astăzi… Dar asta este altă… poveste… Da! Da! Simt! Simt laţul că se strânge pe gât. Deci, revin la esenţă. Se produce, după zece ani… după zece ani, Doamne! Ce se întâmplă după zece ani? Iar mătuşa mea apelează la serviciile mele. Iar mă roagă să-i găsesc un medic. Iar îmi spune că el dă semne de un comportament straniu. Dar între timp ce s-a produs? Cei doi copii erau mărişori, s-au făcut mărişori, - şase ani, opt… sau zece ani… sau şase-şapte? Între timp Vasile şi cu soţia lui au fost luaţi de părinţi fetei dintr-un sat de ucraineni de pe malul Nistrului, luaţi şi duşi acolo şi... au început să-şi facă ei casa lor. O mătuşă de-a fetei le-a dat un sector, un loc de pământ şi… şi-au înălţat casă. Şi-au făcut camere! Era chiar pe buza stâncii! La douăzeci de metri de pragul casei tăia o pantă abruptă de câteva sute de metri în jos spre albia Nistrului. Şi dacă ieşeai şi mergeai în fundul grădinii, care era foarte mică, se deschidea în faţă o panoramă colosală asupra văii Nistrului, se vedea până departe, la zeci, multe zeci de kilometri, se vedea partea asta de teritoriu al Basarabiei… Acel sat se numea pe vremuri Mălăieştii Noi, ulterior Krasnogorka… Am fost la casa aceea de câteva ori… Şi mă bucuram că băiatul, vărul meu, îşi are casa lui, îşi are lucrul lui.

Dar iată că prin ’82, la zece ani după prima vizită, mătuşa mea mă roagă iar să caut un medic, să vină să-l consulte. Dar de data asta nu doar să-l consulte, ci să-l iau pe Vasile să-l duc la spital. Deacuma asta era şi rugămintea tatălui lui Vasile. Deci, era ceva foarte grav. … Stai! Dar ce-i? Unde au dispărut doi dintre însoţitorii mei – din cei patru? Omul cu cagulă N1 a dispărut. Omul cu cagulă N4 a dispărut… Ce-i drept, aceea este femeia… Şi au rămas numai doi: unul din dreapta şi unul din stânga. Iar în locul celor dispăruţi … cine sunt ăştia? Ah! Sunt doi dulăi, câini-lupi care stau unul de-o parte, altul de alta şi se uită ţintă înainte. La ce se uită? La ce se uită?... Aaa! Laţul! Mă zgârie… Da… Asta… Am înţeles… Să scurtez… istorisirea mea… mărturisirea mea… Da… Şi… Aaa! Dulăii! Dulăii mă străjuiesc!... Da… La ce mă oprisem?... Da… Să-l iau şi să-l duc la spital. Şi eu am zis atunci: „Dar cum să-l iau? Cum să-l duc? El poate să nu vrea să meargă?” Atunci mama: „Noi o să-l facem să vreie să meargă”… Şi atunci am venit iar, deacum cu consoarta mea, cu femeia mea cu care convieţuiam deacuma de zece ani… I-am spus care este rugămintea acestor doi părinţi, bătrâni nenorociţi… Şi el a fost de acord să meargă… Am încercat să-i explicăm, - şi eu şi doamna mea, ca medic că acolo o să-i facă un anumit tratament, că n-o să-l forţeze, că n-o să-i facă nimic rău… Şi l-am adus la psihiatrie, la Costiujeni, secţia bărbaţi, unde într-adevăr s-a aplicat un curs de tratament aşa cum se făcea. Era anul ’82… A stat o lună de zile şi parcă şi-a revenit. Medicii au constatat că poate fi externat. Şi s-a întors acasă…

Dar întors acasă, nu s-a mai dus la casa lui şi la familia lui, ci a rămas aici, la părinţi… se vedea că boala lui se agravează tot mai mult. Aici vreau să fac o retrospectivă, să-mi amintesc, să relatez un caz. Eu, venind în sat la casa mea, mă ocupam de gospodărie, şi el fiind încă la familia lui, la casa lui din satul acela al soţiei, venea aici şi-mi făcea vizite şi-mi povestea… Ce-i cu dânsul, ce face, cum se comportă, cum se ţine în familie… Şi mi-a relatat următorul caz… Că acea femeie, soţia lui, avea un frate şi acel frate era foarte rău pornit împotriva lui Vasile… Şi, ori că la instigaţiile părinţilor fetei ori chiar ale ei, dar mai degrabă ale părinţilor fetei, a exercitat asupra lui nişte presiuni teribile! Ei vroiau, după ce au luat familia acolo, pe fiică şi pe copii, vroiau să scape de el. Să-l alunge! Şi din familie şi din satul lor. Ca să nu mai calce el pe acolo. El însă, ţinea foarte mult la copiii lui, la familie şi asta l-a îmbolnăvit şi mai rău. O dată îmi spune Vasile următoarele: Că acel frate al soţiei lui, adică, cumnatul, l-a luat o dată şi l-a dus pe malul Nistrului, la marginea apei, pe nisip. L-a obligat să îngenuncheze şi să jure că… va lăsa… se va lepăda de familie şi va pleca… Şi nu va mai călca niciodată în casa asta şi nu va vedea copiii niciodată! Atunci el, fiind cuprins de disperare, a spus: „Fă ce vrei cu mine: poţi să mă omori, poţi să mă gâtui, să mă îneci chiar aici, eu de aici nu plec!” Acela i-a strigat: „Tu moldoveanule! Noi nu vrem să te avem de ginere! Tu pleacă de aici!” Atunci el a înţeles că ei l-au urât şi au pus gând asupra lui să-l piardă. Şi iar, în continuare… el n-a vrut să plece, şi atunci ei au găsit un miliţian, l-au plătit, l-au îmbătat, l-au pus să vină să-i găsească o pricină, un motiv şi – l-au arestat! L-au arestat, l-au dus la secţia de miliţie în raion, la Grigoriopol şi acolo i-au aplicat bătăi, bătăi peste bătăi – bătăi pe sub coaste, bătăi în burtă, bătăi cu picioarele ca să plece, să se dezică de familie… Şi el n-a vrut… Şi a întrebat: „Ce aveţi voi cu mine? Ce aveţi cu familia mea?... Şi bietul Vasile, văru-meu a venit la mine şi-mi spunea că, zice: „Dacă nu aveam eu verigheta asta de aur-inelul, ca să i-l dau acelui miliţian, m-ar fi omorât definitiv… Dar aşa, iată, am scăpat… Şi de acuma eu nu mai pot să mă mai duc acolo că ei vor să mă omoare. Strigă că eu sunt moldovean, eu sunt cutare şi n-am ce căuta în familia lor!” … Şi el, sărmanul, traumat definitiv…Se pare că l-am dus şi a doua oară la spital. Da, l-am dus şi a doua oară la spital… Şi a mai stat o dată. În două rânduri a stat. Şi a mai făcut un curs de tratament… Şi s-a întors iar acasă… Era primăvară şi l-am văzut pe când se zvântau cărările… Şi zicea Vasile: „Nu, eu nu sunt nebun! Nu sunt nebun”… Tată-meu nu mai era în viaţă. Eu eram singur… Şi tatăl lui se plângea de dânsul, zicea: „Ce-mi trebuie el mie la casă. El vine, se urcă şi şede pe cuptor… Se urcă pe cuptor, se înveleşte pe cap şi şede… Ce-mi trebuie el să-mi şadă pe cuptior, ducă-se la lucru, ducă-se undeva… Are familie, are copii”… Dar el, sărmanul, cum avea să se ducă la copii, dacă de acolo era alungat şi nu-i dădea voie… Şi mai spunea tatăl lui: „Iac-aşa, noaptea, în toiul nopţii, pe la două, sare de pe cuptior, se scoboară, îşi trage ciubotele, iese şi se duce şi îmblă, şi nu-i şi nu-i, toată noaptea îmblă, iar spre dimineaţă vine, intră, se descalţă, se suie pe cuptior, se înveleşte pe cap şi…” Şi aşa o dată, aşa de două ori, de trei ori, o săptămână, o lună şi… Iată, într-o zi, în ’83, primăvara, când eu lucram intens la un nou text şi eram acasă, vine cineva, poate Niculaie, fratele lui mai mic, văru-meu, poate chiar mamă-sa sau poate Serghei, cel mai mic, vine şi-mi spune: „Vasea… nu-i, Vasea… s-o spânzurat.” Şi atunci eu am rămas fără glas. Cum? Unde? Când? Iaca, două zile n-au ştiut de dânsul şi, iaca… Acolo, la Bâcioc, în carierele de piatră, vechi, unde era intrarea în cariere şi au fost astupate, dar este acolo un loc încă, sus, acolo nişte copii păşteau vacile prin apropiere, se jucau prin hrubele acelea, prin carierele acelea şi deodată au văzut pe cineva acolo… că atârnă, spânzurat… Şi acela era sărmanul Vasile

Da… Iac-aşa… Atunci au dat de ştire. S-a aflat – cred că-l cunoştea cineva pe acolo… Au aflat… Şi a venit soţie-sa şi l-a luat cu maşina, cu frate-său, acela care-l teroriza şi l-a dat la miliţie… L-au dus la casa lor, acolo, şi… Spunea mătuşă-mea care a fost şi ea anunţată şi repede s-a dus, când a ajuns, el încă şedea, aşa mort cum era, târâit în tindă şi sprijinit de părete, cu hainele acelea murdare, cum a fost găsit, cum a umblat el, sărmanul, toată noaptea până şi-a găsit locul şi şi-a făcut seama - şi-a curmat zilele… După care a fost… înmormântat…

Iată, acesta a fost sfârşitul sărmanului băiat şi au rămas doi copii orfani, fără tată… Şi eu… eu… m-am… m-am simţit vinovat de moartea lui, pentru că nu l-am ajutat… Că el, sărmanul, venea şi-mi povestea toate necazurile lui şi-mi spunea ce se întâmplă cu dânsul… Şi eu numai atâta am ştiut: să-l iau, să-l consulte, să-l duc la tratament, dar în sufletul lui n-am putut să intru, n-am ştiut cum să intru ca să-l ajut şi să-i spun că viaţa asta de la Domnul este dată şi numai Domnul ţi-o poate ridica. Omul nu are dreptul să-şi curme zilele, pentru că asta este cel mai mare păcat pe lume. Dacă l-aş fi ajutat să înţeleagă, cine ştie cum ar fi evoluat lucrurile? S-ar fi înţeles cu familia, s-ar fi întors şi la copii? Dar aşa durerea cea mare – a pierderii familiei l-a doborât. Iar eu… eu… casa mea pe care am apărat-o şi… care m-am manifestat ca un mare proprietar şi care am ţinut la casă şi nu l-am lăsat să trăiască el în ea… Şi dacă ar fi fost să-i dau lui casa, dacă ar fi fost să nu plece din sat, dacă n-ar fi intrat sub călcâiul şi presiunile acelor părinţi ai soţiei lui, să fi rămas el aici, să nu fie el maltratat şi ultragiat şi umilit de acei părinţi ai ei neomenoşi, ar fi avut viaţă dacă să fi rămas aici… Dar eu n-am admis… n-am admis ca să-mi pierd casa şi în felul acesta s-a pierdut el, sărmanul Vasile! Vărul meu, a cărui moarte eu o port pe sufletul meu ca o povară, ca un mare păcat şi o… o mare crimă! Moartea lui este pe conştiinţa mea…

OMUL CU CAGUL N2: De ce te uiţi fix la ceasul de sus? La orologiul de pe perete?

EU: Pentru că… s-a scurs atâta timp de când m-aţi adus aici…

OMUL CU CAGULĂ N3: De când ai venit aici… de când ai intrat aici

EU: De când am fost adus aici!

OMUL CU CAGULĂ N2: Aşa mai… merge. E o expresie neutră. De când ai fost adus aici.

EU: Mă uit că acele tot acolo au înţepenit. Nu s-au mişcat.

OMUL CU CAGUŞĂ N3: Pentru că timpul a îngheţat. Timpul a înţepenit. Timpul a murit.

EU: Cum să moară timpul? Timpul nu poate să moară. Timpul poate să încetinească, dar el curge…

OMUL CU CAGULĂ N2: Fie: să încetinească. De fapt, dacă e să ne uităm mai bine, din punctul acesta de unde stau eu acele un pic s-au mişcat. Numai că e greu a spune: în care parte? În direcţia mişcării lor fireşti sau invers?

EU: de altfel, din punctul meu de vedere ele au rămas tot acolo. E numai un mic unghi între ele şi unghiul acesta nu s-a modificat… vizibil.

OMUL CU CAGULĂ N2: Da. Nu se poate sesiza vreo mişcare, dar… Să nu te deranjeze căci… se poate întâmpla ca o orătreacă momentan! Într-o singură secundă! Se învârte fulgerător! Şi minutarul şi orarul pot trece la ora 12! Aşa că… fii mulţumit că această oră se află ca şi cum în stadiu de conservare. Ca şi cum în stadiu de congelare. Şi că înteriorul ei se pot produce lucruri care în cosmosul mare s-ar produce în milioane de ani… Dacă nu: de secunde, dacă nu: de zile. Oricum, scara timpului, noţiunea de timp este alta… în acest spaţiu ca un cub alb de lumină pe dinăuntru şi de întuneric pe din afară.

EU: Dar cele ce am relatat eu au fost consemnate într-un fel?

OMUL CU CAGULĂ N2: Absolut totul: şi fono şi video. Uite, sunt acolo nişte mici senzori prin colţuri care te fixează, orice mişcare, orice sunet, orice vibraţie a aerului sunt înregistrate la cel mai înalt nivel!

EU: Da. Asta este important pentru că… bănuiesc că la sfârşit se va face un simplu total, un total al celor expuse de mine, al confesiunilor mele şi nu un simplu total ci o analiză – o disecare…

OMUL CU CAGUŞĂ N3: Exact! Disecare! Pentru că aici ţi-am permis toată libertatea şi numai ţi-am dat a… a înţelege prin… strângere de laţ pe gât… acolo şi atunci când deviaseși întrucâtva de la modul exact de expunere. Dar până aci, se pare că examenul l-ai susţinut. L-ai susţinut la nivel.

EU: Bine, dar nu e decât o jumătate din ceea ce urma să expun eu. Vine a doua jumătate.

OMUL CU CAGULĂ N2: Vine a doua jumătate, care în concepţia noastră va fi cea mai complicată! De aici şi până aici a fost abia o intrare. Abia de aici încolo lucrurile vor deveni mai complicate, mai tensionate şi mai du-re!

EU: mai du-re? De ce: mai dure?

OMUL CU CAGULĂ N2: pentru că primul caz pe care l-ai relatat cu omul de moartea căruia te-ai făcut vinovat a fost un caz în care a figurat o persoană pe care nu ai cunoscut-o şi nici măcar nu ai văzut-o. În al doilea caz, însă, sabia destinului s-a apropiat de tine, de neamul tău – a fost o persoană pe care ai cunoscut-o. Ai cunoscut-o dacă nu foarte bine, dar bine şi care făcea parte din neamul tău! Dintre oamenii apropiaţi… Oare nu crezi, domnia ta că era un avertisment al destinului: să fii atent! Să vezi că şocul cel mare se apropie de tine! De… propria ta fiinţă! De… existenţa ta! Aşa, după cum s-a şi întâmplat! Nu după mult decât la trei patru ani!

EU: Da. Ştiţi totul. Cunoaşteţi totul… din viaţa mea. Şocul cel mare a venit în ’87… Dar până acolo încă să dea Domnul să ajungem. Nu sunt sigur că… voi ajunge. Şi dacă voi ajunge – în ce stare voi fi? Când voi ajunge… Acum… Acum… Acum să trecem la… la cea de-a treia moarte – moartea lui Ignat Gherman. Cea de-a treia moarte, de care iarăşi tot eu m-am făcut vinovat!... Dar! Unde sunt ceilalţi doi? Unde sunt ceilalţi doi? De ce au dispărut ceilalţi doi? De ce au apărut în locul lor aceşti dulăi care… Ce-i cu ei? De ce: dulăi?

OMUL CU CAGULĂ N2: Aceştia sunt suplinitorii lor. Iar colegii noştri au o misiune specială pe care urmează s-o îndeplinească şi… Într-o oră-două vor reveni.

EU: Care: oră? Care: două? Nu mai există ore! Orele toate s-au scurs.

OMUL CU CAGULĂ N3: Orele există. Pentru d-ta nu există – orele d-tale s-au scurs. Orele noastre există la infinit! Noi suntem... Timpul nostru este nelimitat. Noi avem timp berechet!

EU: Da. Voi aveţi timp berechet. Eu nu am timp. Timpul meu, bănuiesc, s-a… Dus. Timpul meu s-a scurs. Timpul meu s-a epuizat.

OMUL CU CAGULĂ N3: Graţie nouă, bugetul d-tale de timp… mai oferă încă ceva timp… Graţie strategiei noastre. Graţie maşinii timpului de care dispunem noi şi în care te-am inclus pe d-ta şi timpul d-tale mai dăinuie. Aşa că, fără nici o preocupare majoră, fii pe pace: timpul d-tale este drămăluit! Este măsurat, cântărit, împărţit!

EU: Iar… Iar… Iar memoria Babilonului! Iar memoria Babilonului.

OMUL CU CAGULĂ N2: Deci, te consideri responsabil şi de cea de-a treia moarte?

EU: Da. De moartea lui Ignat Gherman. Sărmanul… Ignat… Gherman…

OMUL CU CAGULĂ N3: De ce: sărmanul?

EU: Da. Şi aici este vina mea – cea mare vină! Pentru că am scris o carte pe coperta căreia am pus numele Ignat. Şi acest nume Ignat, nefericit în carte, s-a dovedit a fi nefericit şi în viaţă. Ba mai mult decât nefericit!

OMUL CU CAGULĂ N2: Vezi, domnia ta! Ai spus că te-ai dezis, te-ai separat, te-ai distanţat, te-ai spălat de cel ce-l numeai autorul, şi acum spui că din cauza că ai pus pe o carte acest nume s-a şi întâmplat cea de-a treia crimă a d-tale. Cea de-a treia moarte de om, la care ai contribuit şi pe care o ai pe conştiinţă.

EU: Da. Da. Nici nu m-aş fi gândit vreo dată ce se va întâmpla. Doamne, ce complicată este viaţa. Doamne, ce mari lucruri neaşteptate, surprinzătoare care nu încap în nici o minte îţi poate aduce viaţa şi, mai ales, nenorocirile lumii îţi pot aduce! Doamne, de ce trebuia să se întâmple şi asta cu… acest nume… cu acest nume de Ignat?

OMUL CU CAGULĂ N2 şi OMUL CU CAGULĂ N3: Dar să procedăm la cel de-al treilea moment, la cel de-al treilea act criminal pe care l-ai comis şi… să te auzim. Deşi noi ştim din timp ce-a fost şi cum a fost, dar vrem să verificăm, să punem la încercare, să certificăm sinceritatea şi obiectivitatea căci… asta nu trebuie să vină din scris, din cărţi, din ficţiuni ci din viaţă!

EU: Da… Doamne, de ce a trebuit să pornesc pe calea ficţiunilor că iată, aici, de data asta, am impresia că ficţiunea a jucat un rol primordial în destinul meu: Ignat din carte şi Ignat omul real care… care… care şi-a curmat zilele… care a venit la mine cu sufletul şi cu inima rănită căutând ajutor – şi nu l-a găsit, acest ajutor şi… s-a pierdut, sărmanul om!... Dar unde? Unde sunt ceilalţi colegi ai d-voastră, să audă şi ei?

OMUL CU CAGULĂ N2 şi OMUL CU CAGULĂ N3: N-avea nici o grijă! Fii pe pace! Totul se înregistrează. Totul poate fi reluat, derulat… înainte şi înapoi – şi ca sunet şi ca imagine… Când va veni ceasul să recapitulăm şi să tragem concluziile şi să formulăm sentinţa, totul este disponibil, totul este la dispoziţia noastră. Deci, te ascultăm în continuare… despre această a treia moarte… pe care o ai pe conştiinţă.

EU: Da. Da. Este o treia moarte pe care o am pe conştiinţă. Straniu lucru, dar această nenorocire a venit să se producă într-un context şi în împrejurări pe care nici eu nu mi le-am putut explica până astăzi. Se pare că atunci când omul merge contra firii lui, a adevărurilor mari, când îşi încalcă propriile principii şi jurăminte atunci survin marile catastrofe ale vieţii lui… Aşa cum ziceam anterior, la sfârşitul anilor ’60 am avut cel de-al doilea atac de cord şi am căzut în spital. Atunci s-a întâmplat din cauză că m-am lăsat implicat într-o aventură… Într-o aventură, aş zice, absurdă! M-am lăsat antrenat în elaborarea unui scenariu de film, solicitat fiind de un tânăr cineast care absolvise facultatea de regie de la Institutul de Cinematografie din Moscova şi… În acea vreme toată cinematografia republicană era extrem de scârboasă, se afla pus în fruntea ei o nulitate, şi, în loc să lucrăm în mod normal la acel text, am făcut opt sau nouă variante, - la început în doi, pe urmă ni s-a ataşat un al treilea coautor (era nevoie să fie făcut în rusă şi acela era pare-se rus de origine şi cunoştea limba) şi… am avut al doilea atac de cord şi am fost băgat iar în spital! Atunci m-am jurat să nu mai am de-a face în veci, câte zile voi mai trăi, să nu am de-a face cu această meserie idioată şi absurdă care este cinematografia. Dar s-a întâmplat ca peste vreo paisprezece ani să fiu implicat iarăşi într-o asemenea daravelă şi să am de-a face iar, să calc… să merg la ceea ce am numit eu fabrica de iluzii… fabrica de iluzii, fabrica de minciuni, care era studioul cinematografic. Şi de data asta, aproape că în aceleaşi împrejurări, am fost solicitat de un al doilea scenarist care se numea Ignat Gherman şi pe care îl cunoşteam prea puţin… Am fost rugat să-i cedez cartea mea relativ recent apărută (în 1979) şi care se numea „Ignat şi Ana”. Nu pot să-mi explic de ce am consimţit şi să mă las iar încurcat într-o asemenea afacere, despre care am jurat să nu mă mai las implicat… Şi iarăşi nu pot să-mi explic, dar unele supoziţii tot le am. Şi anume. Tot aşa cum de prima dată am vrut să fiu generos şi să-l ajut pe un mai tânăr coleg să-şi înceapă cariera în cinematografie, şi am căzut eu în spital, aşa şi a doua oară m-am lăsat înduplecat şi i-am cedat cartea acestui Ignat Gherman.

(Va urma)
XS
SM
MD
LG