Banca Naţională a anunţat că a început controlul la CEC Bank pentru a desluşi misterele împrumutului primit de fiica cea mare a preşedintelui, Ioana Băsescu. În plină austeritate, aceasta a cumpărat un teren de aproape trei sute de hectare undeva în Bărăgan, după ce a împrumutat un milion de euro de la bancă. Vor urma cumpărături şi mai mari, spune preşedintele, care se vede latifundiar peste o zonă bogată în grâu, bălţate româneşti şi gaze de şist. Fiica mai mare a preşedintelui nu e doar slăbiciunea tatălui ei, ci şi a băncilor. Alături de casa din strada Mihăileanu donată de tatăl ei care a escamotat-o din patrimoniul Primăriei Generale, slujba ei de notar a fost o garanţie suficientă pentru a-i convinge pe bancheri să-i dea bani pentru ferma de la ţară. Încurajat de scandalul banilor de la Agenţia de plăţi şi intervenţie pentru agricultură care a scos la iveală că multe dintre afaceri se află sub controlul unor dubioşi investitori veniţi din Orientul Mijlociu, fraţi de cruce cu Omar Hayssam, neguţătorul de berbecuţi, Traian Băsescu a pus de Halloween la ferestrele Cotroceniului sperietoarea burghezilor şi moşierilor occidentali care vor veni să ne ia ţara la pachet de anul viitor, de când cetăţenii europeni au dreptul să cumpere terenuri agricole, aşa cum prevede tratatul de aderare. De înţeles frustrarea oficialilor: cererea României care a vrut să impună limitarea la o sută de hectare a terenurilor cumpărate a fost respinsă nu demult de Uniunea Europeană. Şi pentru că frica păzeşte pepenii, preşedintele e pe punctul de a deveni vecin de tarla cu politiciana sa preferată, Elena Udrea, care a anunţat, şi ea, că bate câmpii în căutarea spaţiului agricol vital, vreo 80 de hectare, că are şi ea lipici la bănci. Aşadar, flămânzi şi goi, făr'adăpost, oamenii din anturajul preşedintelui îşi mută reşedinţa la ţară de unde se pregătesc de veghe în lanul de secară, să pustiască pământurile în calea invadatorilor. Preşedintele a dat degeaba examenul de căpitan de navă pentru a-şi reînnoi brevetul. Era mai util dacă-l dădea pe cel de tractorist.
Dar dorinţa sa de pământ este sinceră şi transpare şi în discursul politic unde a detaliat ce a spus peste umăr, într-o doară, săptămânile trecute pe când se afla la Chişinău şi le cerea cetăţenilor ca, dacă o vor, să ceară unirea în stradă. Azi Traian Băsescu spune că proiectul său politic este unirea României cu Moldova. Nu vrea doar o tarla prăfuită să aibă ce ara la pensie, ci o întreagă ţară, astfel că discuţiile despre cele câteva sute de hectare cu care şi-a lărgit poiata par inactuale.
Este neclar cât de sincer este acest discurs unionist. Traian Băsescu îl admiră pe Ion Antonescu şi consideră că regele Mihai a trădat ţara când l-a arestat pe mareşalul-dictator şi a acceptat rezultatele Conferinţei de pace de la Paris din 1947, cea care a decupat contururile României de acum, dându-le sovieticilor pe mână importante teritorii din est şi nord. Însă problemele şi dificultăţile Chişinăului au fost plasate de-a lungul ultimilor ani pe planul doi, preşedinţia preferând o relaţie în care rutina şi şampania au jucat un rol crucial. De astă dată, găsind câteva suflete-pereche la Chişinău şi ştiind că Moldova priveşte cu încredere către o posibilă aderare la Uniunea Europeană, preşedintele e sigur că miza a crescut şi spusele sale nu mai pot fi contracarate belicos printr-un simplu editorial din presa promoscovită. În plus, capătă o vizibilitate mai mare într-un bazin electoral neexplorat suficient, cel al cetăţenilor români din Moldova.
Adevărul e că imaginaţia preşedintelui a secătuit pe plan intern. A declanşat şi a întreţinut atâtea războaie încât acestea se desfăşoară de la sine, învingătorii şi învinşii anihilându-se reciproc. Aşa cum condamnarea comunismului nu a fost, în cele din urmă, decât un exerciţiu retoric, fără consecinţe practice, este previzibil ca şi recentele declaraţii să nu fie nimic altceva decât o perdea de fum care acoperă acuzele de corupţie şi trafic de influenţă. A trebuit ca partidul lui de suflet să intre în impas pentru ca oamenii preşedintelui, unii dintre ei specializaţi chiar pe problemele fostului spaţiu sovietic şi a zonelor de conflict, să asmută prin gard ursul rusesc. O asemenea provocare are vizibilitate mondială şi s-ar putea hrăni din sensibilităţile Germaniei care s-a unificat demolând zidul fără să ceară voie nimănui.
Însă discursul unionist ar putea avea ecouri doar pe holurile instituţiilor europene. Opinia publică de o parte şi de alta a Prutului este împărţită şi schimbătoare. Conform celui mai recent sondaj de opinie, la întrebarea ce credeţi că se va întâmpla pe viitor cu Republica Moldova, deşi, de principiu, 62% dintre români sunt de acord cu unirea celor două ţări, doar 25 de procente cred că aceasta va avea loc cu adevărat. De la an la an, aceste procente fluctuează, chiar şi acum când Moldova semnează la summitul Uniunii Europene de la Vilnius două documente importante: Acordul de asociere şi cel de liber schimb comercial.
O explicaţie simplă este că preşedintele trece printr-o criză identitară politică. Oamenii lui i-au lansat partidul la apă, care fără cârmaci a intrat în derivă, în zona de eroare a sondajelor de opinie. Grupusculele rezultate din diviziunea celulară a Partidului Democrat Liberal sunt încă în stadiul de celule stem şi nu au nicio caracteristică în afară de voinţa de a-i semăna preşedintelui. Deşi alegerile europene şi cele prezidenţiale se apropie, partidele clonate de Traian Băsescu nu se pun de acord în privinţa candidaţilor şi a platformei electorale. Nu e mai puţin adevărat că discursul unionist al preşedintelui ar putea fi doar o încercare de a reveni în centrul atenţiei publice, după ce a pierdut atât de mult teren în faţa unui partener de coabitare mult mai zgomotos şi întreprinzător. Este motivul pentru care a redevenit ostil şi impulsiv, spun comentatorii care pun pe seama acestei stări de spirit critica acidă la adresa birocraţiei europene, respingerea bugetului şi trecerea în rezervă peste noapte, prin decret prezidenţial, a nu mai puţin de 41 de generali de la apărare şi interne. Este o mişcare fără precedent care a lăsat, printre altele, fără conducere Marele Stat Major unde nu a mai rămas decât şeful, generalul Ştefan Dănilă, care şi-a pierdut cei trei locţiitori. Aşadar de Ziua Naţională vor fi mai puţine stele pe covorul roşu, lăsând podiumul liber, să strălucească în voie comandantul suprem.
De partea cealaltă, adversarii politici controlează tot mai mult spaţiul public prin discuţiile pe marginea bugetului respins de preşedinte şi a unui mult-mediatizat forum economic unde actor principal, cu un discurs depăşind pe-alocuri limitele simplei politeţi diplomatice, a fost premierul Chinei. Acesta vrea să facă din leul românesc un tigru european. Cum ar fi putut altfel după întâlnirea cu tovarăşii de drum din partidul lui Victor Ponta? China vrea să facă din România un avanpost economic, dar o piaţă europeană de desfacere pentru produsele chinezeşti ar călca în picioare multe dintre criteriile de calitate impuse de Uniunea Europeană. E o dilemă din care nimeni nu vrea să iasă acum, înainte de alegeri. Invidioşi, bine-orientaţi politic sau doar orbiţi de prejudecăţi, detractorii premierului român vorbesc despre reorientarea politică a României către lumina de la Răsărit şi despre afinităţile maoiste ale premierului, în tinereţea sa nu prea îndepărtată, mare admirator al lui Che Guevara.
Târâţi de teamă sau de foame, din raţiuni propagandistice sau doar pentru a-şi acoperi strategic slăbiciunile şi corupţia, adversarii politici din ambele părţi ale tranşeelor au ridicat lupta pentru teritoriu şi influenţă la proporţii epopeice. Diferă doar ţintele. Dacă preşedintele ţinteşte cu dopul de şampanie o provincie istorică, premierul are nevoie de o ţară cât un continent.
