Paul Celan, à jamais

(Născut pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi şi înghiţit de apele Senei pe 20 aprilie 1970, Paul Celan – pe numele său adevărat Paul Antschel – nu a mai apucat să-şi sărbătorească cea de-a 50-a aniversare. Chiar dacă anul acesta nu face o „dată rotundă”, mi-am amintit – hélas! cu oarece întârziere (motivată, aş îndrăzni să zic, dat fiind că pe 23 noiembrie curent eram încă la târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti) – de cel care, scriind în „limba duşmanului”, a ştiut să-i dea acesteia o strălucire nemaiîntâlnită în literele germane contemporane. Acum un an, i-am închinat un poem cu valoare de manifest, dacă nu chiar de testament; între timp, ilustrul traducător Gerhardt Csejka l-a tălmăcit pre limba autorului Todesfugue – în cele ce urmează, vă propun atât versiunea originală, cât şi versiunea datorată lui Gerhardt Csejka.)

* * * * * * *

Apa. 3 D
(poem-fluviu)


Sous le pont Mirabeau coule Celan
şi prefacerea apei
c-un poet, luat la vale şi dus, primeneşte Bătrânul
Continent tot din 24 în 24 de ani, înapoi şi-nainte, odată
cu Ilarie Voronca în ’46, cu Paul Celan în ’70, şi în ’94 cu
Gherasim Luca – „à la nage, à la rage”1 – ca-ntr-un triplu
salt în gol, cel mai lung din istorie,-al unor
Senatori d’outre-mer – à la vie? à la mort! –,
dacă nu cumva-i cazul să stăm s-aşteptăm
anul 2018, spre a ne convinge că-i vorba de fapt
de-o ştafetă de 4 x 4 bazine/lungimi
(cum ar fi: vita brevis ars longa)
şi că singura necunoscută-i doar numele
celui căruia-i va reveni misiunea să-ncheie
– personne nage – cursa/cursu-n chiar anul
centenarului morţii lui Apollinaire.

o sirenă-n călduri, din februarie până-n aprilie, Sena –
cine-o vede aşa unduindu-se,(-i) creşte
din Adam, Amsterdam! –, nu atât rea de muscă,
cât ieşindu-şi din matcă ori de câte ori
bateaux-mouches trag la mort. o sirenă trăgându-şi-o
pe sub poduri cu toţi naufragiaţii –
toate, poduri pe ultimul drum. o sirenă
pentru care poeţii fac moarte de om,
tot din 24 în 24 de ani – sari pe ea!
un salt invers în gol, împotriva curentului, moartea:
de pe pont Mirabeau – cum ar fi: „să insişti la mansardă
ca să ţi se deschidă la rez-de-chaussée”, unde Sena
face-un joc de picioare ca-n Basic Instinct Sharon Stone
dezgolindu-şi când Île-de-Cité, când Saint-Louis – până hăt
la origini: Pont Neuf/pont Sully. triplu salt.

Sous le pont/Paul Celan coule la Seine, seins nus.
dans son lit de noce/ nos
a[ la vie, à la mort]mour2, în care te-arunci
с головой3 şi abia mai pe urmă constaţi c-a fost capul
chel de jos, ce se pune la-intrarea în peşteră de-a curmezişul
şi pe care-l alinţi, nu-i aşa? Pulifem. în trei timpi –
aruncarea în gol, izbitura de tren în viteză a Senei
(Jozsef Attila, scuză că-ţi iau moartea cu împrumut),
scufundarea-n neant („de profundis clamavit…”) –
va veni nechemata şi nu va avea ochi să-i vadă.
şi din nou panta rhei, şi iar: „nu-i Itaca
nicări…” (ce curent literar o mai fi şi acesta
al poeţilor duşi de curent, de la Hart
Crane la Berryman, via Orfeu?!)
unde Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe
pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.

ca şi cum ai băga-o pe mânecă: Sena se varsă-n la Manche
şi aşa mai departe: Voronca în Sena,
Celan în Voronca
şi Luca-n Celan
(cel de-al patrulea, când va să vie-n sfârşit,
va preface-o-n Iordan, Sena[goga]!)
tot din 24 în 24, în şir indian, ca-ntr-un pelerinaj
la mormântul profetului, unde se-ajunge la pas, prosternându-te
câtu-i drumul de lung, pe măsura credinţei (pavată
nu cu bune intenţii, ci trupuri – oriunde ar duce).
nu-i zvârliţi, împreună cu apa, poeţii din albia râului,
fără doar că în mare, printr-un estuar („…şi, aşa cum
mi se-ntâmplă din când în când, îmi căutam
oarecum nordul – care-i, hotărât lucru –
cam spre est”4), fără doar că-n ocean.
(oceanul se varsă în mare,
şi marea în Dunăre,
Dunărea-n Prut…)

pentru cei duşi de val, pentru cei care fac cale-ntoarsă
Domnului să ne rugăm!
dă-le, Doamne, acum şi de-a pururea şi-n vecii vecilor
fericirea bărbatului care se simte în largul lui
doar intrând la strâmtoare (ce strâmtă-i în Gibraltar, Europa!), a ei.
sau, a lui – din la Manche, în amonte pe Rin,
şi de-acolo pe Dunăre,
printr-un canal,
până-n Dâmboviţa, din ecluză-n ecluză, ca-n Passionnément – în lectura autorului, după legea vaselor comunicante5. împotriva curentului, sângele (apă
nu se face!) îşi mână somonii globulelor roşii, ca ultim omagiu
adus fertilităţii, la matcă. (şi ce primitoare-i
Dardanele! şi marea, ce Neagră! şi delta
Dunării, ce despicată! şi Prutul, ce strâmt!)
„ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă”6.

o micuţă sirenă de Cernăuţi, Prut[h]ul7 – adânci i-s privirile –,
trasă când la un mal, când la altul. „o sticlă
cu mesaj azvârlită la ţărm – ţărmul inimii, poate –”8, poetul.
un poet prefăcut c-o sirenă e-un prinţ, o sirenă fugită la vale
c-un poet e o apă iertată şi Cer[năuţi, terra promessa: „săpăm
un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt”!9]
Irréale Cité!10
pe sub poduri scurgându-se o mare de oameni,
încât n-a fost de-ajuns un râu, şi i-au dat drumul pe Nistru,
iar când s-a terminat şi acesta, pe Bug11.
el, cel care a fost pe corabie însăşi corabia.
poate nu chiar corabia, luntrea. şi dacă nici luntrea nu, puntea!
înecatul acela ce s-a reflectat de pe pod înainte să spargă oglinda
apei, o fi ajuns oare una cu râul? şi Sena
aruncându-se-n mare, cu Prutul? …pe-un vers de
Osip Mandelstam12, Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe
pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.
Sous le pont Mirabeau coule Celan

1. Fragment din poemul lui Gherasim Luca, Passionnément.
2. (franc.) Sub podul/Paul Celan curge Sena, cu sânii goi./ în patul său de nuntă/ dragostea noastră pe viaţă, pe moarte.
3. (rusă) Cu cap[ul înainte]; aici, orbeşte.
4. Fragment dintr-o scrisoare a lui Paul Celan către Petre Solomon, din 9 ianuarie 1967.
5. Jean Starobinski scrie despre vocea lui Paul Celan: „Lege a legănărilor fluide, a simetriilor, a contrastelor: constrângătoare ca geometria cristalului, a suflului, a lacrimii” (subl. mea).
6. Versul final dint-un poem românesc al lui Paul Celan, Cântec de dragoste.
7. Dacă-ţi ciuleşti bine urechea, în numele râului se aude Ruth, prenumele iubitei lui Paul Celan din perioada lui cernăuţeană.
8. Fragment din cuvântarea lui Paul Celan, rostită în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen. Cu referire la un alt mare poet al secolului XX, Osip Mandelstam, soţia acestuia scria, în decembrie 1966: «Для него стихи и архив не были ценностью, а скорее весточкой, брошенной в бутылке в океан; кто поднимет ее на берегу, тому они и принадлежат…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”); vezi Nadejda Mandelstam, «Мое завещание» („Testamentul meu”).
9. Vers din Fugă macabră de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon.
10. Vezi finalul părţii I, „Îngroparea mortului”, a poemului lui T.S. Eliot, Tărâmul pustiit.
11. În timpul celui de-al doilea război mondial, evreii din Cernăuţi (şi nu numai!) au fost deportaţi în lagăre de muncă în Transnistria, adică peste Nistru, dar şi dincolo de Bug (unde au şi murit părinţii lui Paul Celan).
12. «Одиссей возвратился, пространством и временем полный»; (rusă) „Odiseu s-a întors, de spaţiu şi vreme preaplin”.

iulie 2012, Pecs – 31 octombrie 2012, Paris











* * * * * * *

Das Wasser. 3 D
(Ein Stromgedicht)

Sous le pont Mirabeau coule Celan
und die Verwandlung des Wassers
mit einem Dichter, den's talabwärts zieht und verschwinden lässt, zeigt den Alten Kontinent
alle 24 Jahre – vor und zurück – aufgefrischt mit neuem Gesicht,
mal '46 mit Ilarie Voronca, dann '70 mit Paul Celan, und '94 mit
[1]Gherasim Luca – „à la nage, à la rage“ – gleichsam ein Dreisprung
ins Leere, der bisher weiteste in der Geschichte, vollführt
von Seineatoren d'outre-mer – à la vie? à la mort! –,
oder sollte man vielleicht das Jahr 2018 abwarten, um zu erkennen, dass es eigentlich
um einen Staffellauf über 4 x 4 Beckenlängen geht (von der Sorte vita brevis ars longa z.B.)
und unbekannt nur der Name desjenigen ist, dem die Mission zufällt
– personne nage – , den Lauf just in Apollinaires
hundertstem Todesjahr zu vollenden.

eine brünstige Sirene die Seine, von Februar bis April –
wer ihre schwingenden Bewegungen sieht, dem
wächst sich Adam aus zu Amsterdam! – nicht so sehr leichte Fliege
als vielmehr ungestüm aus dem Ufergleis geratend, sooft
bateaux-mouches auf den Toten zusteuern. eine Sirene die
sich unter den Brücken mit allen Schiffbrüchigen einlässt –
alles Brücken auf dem letzten Weg. eine Sirene
für die Poeten zu Mord und Totschlag bereit sind,
alle 24 Jahre wieder – bespring sie!
ein Sprung verkehrtherum ins Leere, gegen den Strom, der Tod:
vom pont Mirabeau – gleichsam: „an der Mansardentür trommeln
damit dir rez-de chaussée geöffnet wird“, wo die Seine
ihre Beine schwingt wie Sharon Stone in Basic Instinct
mal Île-de-Cité entblößend, mal Saint-Louis – und immer so weiter
bis zu den Anfängen: Pont Neuf/pont Sully. Dreisprung.

Sous le pont / PaulCelan coule la Seine, seins nus.
dans son lit de noce / nos
a[la vie, à la mort]mour[2] , wo du dich с головой[3]
hineinstürzt und erst danach feststellst, dass es sich um den kahlen
Schädel von unten handelte, quer vor den Höhleneingang gelegt
den du streichelst, nicht wahr? Polyphem. im Dreivierteltakt –
Sturz ins Nichts, Zusammenprall mit der Seine im Schnellzugtempo
(Attila Jozsef, bitte verzeih, dass ich mir deinen Tod ausleihe)
tief ins Nichts vorstoßen („de profundis clamavit...“) –
die Ungerufene wird kommen und kein Auge für sie haben.
und erneut panta rhei, und wieder „nirgendwo ein Ithaka...“
(was mag das für eine Literaturströmung sein, der vom Strom
mitgerissenen Poeten, angefangen von Hart Crane zu Berryman
via Orpheus?!)
wo der Wandernde Jude Odysseus in die Arme schließt
und zusammen bilden sie ein 3-D-Wasser apatride[4]

wie wenn da was im Ärmel wäre: die Seine mündet in den La Manche
und so weiter: Voronca in die Seine, Celan in Voronca und Luca in Celan
(der vierte so er denn kommen mag, wird sie, die Sein[agoge]e!, in den Jordan verwandeln
gleichfalls alle 24 Jahre einer nach dem andern wie bei einer Wallfahrt zum Grab
des Propheten, da geht’s im Schritt hin, mit Kniefällen immer wieder die ganze Strecke lang, nach Maßgabe des Glaubens (der nicht mit guten Vorsätzen gepflastert ist, sondern mit Leibern – ganz gleich wohin er führt).

schüttet sie nicht weg mit dem Wasser, die Poeten aus der Flussmulde,
es sei denn durch eine Trichtermündung ins Meer („...und wie es immer wieder mal vorkommt, suchte ich gewissermaßen nach meinem Norden – der sich, ganz entschieden, etwas weiter
östlich befindet“[5]), sei es denn in den Ozean.
(der Ozean mündet ins Meer, das Meer in die Donau,
die Donau in den Pruth...)

für die von den Wogen Entführten, für die zur Umkehr Gelangten
lasset uns beten zu Gott!
Gib ihnen, Herr, jetzt und immerdar in alle Ewigkeit
das Glück des Mannes, der sich nur in die Enge geraten locker wohlfühlt (wie ist Europa eng am Gibraltar!),
oder – aus dem Ärmelkanal rheinaufwärts und von da auf der Donau,
durch einen Kanal bis zur Dâmbovitza, von Schleuse zu Schleuse, wie in

Passionément - vom Autor selbst
vorgetragen (http//www.youtube.com/watch?v=16ltchO5Vpw&feature=related), nach dem Prinzip der kommunizierenden Röhren[6]. Gegen den Strom jagt das Blut (stets dicker als Wasser!) die Lachse seiner roten Blutkörperchen quellwärts, der Fruchtbarkeit zur letzten Huldigung. (und wie gastfreundlich die Dardanellen! Und das Meer wie schwarz! Und wie verzweigt das Donaudelta! Und der Pruth wie eng!)
„wir werden zurückkehren an die Oberfläche, um daheim zu ertrinken“[7].

Eine kleine Czernowitz-Sirene, der Pruth[8] – tief seine Blicke –,
abwechselnd mal an dies Ufer geschwemmt, mal an jenes. „eine Flaschenpost,
aufgegeben in dem Glauben, sie könnte irgendwo und irgendwann an Land gespült werden, an Herzland vielleicht.“[9] der Dichter.
ein sirenenverwandelter Dichter ist ein Prinz, eine Sirene, die mit einem Dichter ins Tal abrauschte ist ein begnadigtes Wasser und Tscher[nowitz] terra promessa: „wir schaufeln ein Grab
in den Lüften da liegt man nicht eng“![10]
Irréale Cité![11]
unter den Brücken strömte ein Menschenmeer durch,
so dass ein Fluss nicht reichte und man es auf den Dnjester
ließ, und als auch der zu Ende war, auf den Bug.[12]
er, der auf dem Schiff das Schiff selbst war. oder naja, nicht gerade das Schiff, aber das Boot. und wenn auch das Boot nicht, das Deck!
jener Ertrunkene der sich von der Brücke aus spiegelte, bevor er den Spiegel des Wassers sprengte, ob er wohl eins geworden ist mit dem Fluss? Und die Seine
mit dem Pruth, als sie ins Meer sprang? … ein Ossip-Mandelstam-Vers[13] lässt den Wandernden Juden
in die Arme schließen und zusammen ein Wasser 3-D, apatrid werden.
Sous le pont Mirabeau coule Celan

(Aus dem Rumanischen von Gerhartd Csejka)