Linkuri accesibilitate



În plan extern, problema Ucrainei e o problemă rusească de adîncimi uneori neînţelese. Ucraina, zona tampon care desparte Europa de Rusia, nu e doar un teritoriu cu o extraordinară valoare geo-strategică. Ucraina e leagănul cultural şi istoric al civilizaţiei ruse. Mult înaintea Moscovei şi a St. Petersburgului, Kievul a dat nucleul statal şi religios din care aveau să crească bazele politice şi identitare ale Rusiei. Multă lume ar putea crede că obsesia ucrainiană e o chestiune de ideologie sovietică. Regimul sovietic nu a făcut, însă, decît să confirme o constantă istorică.

Ucraina e esenţială pentru Rusia în termeni strategici și culturali pe care nu i-a putut şi nu îi va putea infirma nici o ideologie. Fără o Ucraină servilă, Rusia pierde accesul direct la marele platou continental european. Cu o Ucraină sub control, Rusia domină zona Estică a Europei şi îşi poate proiecta politica externă direct asupra Europei Centrale. Din acest punct de vedere, pentru Rusia, nu va exista niciodată un moment istoric favorabil retragerii din Ucraina.

În aceaşi măsură, pentru Europa şi Ucraina vor exista momente istorice favorabile evadării de sub escortă rusească. Aceste ocazii vor fi, evident, perioadele de flux istoric ale Rusiei. Doar o Rusie în declin poate încuraja apropierea Ucrainei de Europa. Un asemenea moment a apărut în 1991 şi a fost fructificat de toate fostele republici sovietice, care s-au desprins şi au făcut pasul spre independenţă. E, însă, 2013 un moment de slăbiciune sau nesiguranţă rusească? Răspunsul are două părţi.

Mai întîi, Rusia e slabă. În al doilea rînd, Rusia e foarte sigură pe ea. Aici a intervenit jocul de percepţii false şi confuzii istorice, care au făcut posibile erorile europene. La nivelul datelor economico-demografice macro, Rusia e, în mod evident, un stat în dificultate, cu un viitor discutabil. Această constatare a încurajat mulţi planificatori politici să conchidă că Rusia va asista pasiv la dizlocarea Ucrainei. Ce n-au vrut să noteze aceşti analişti e că tocmai modelul economic-demografic rudimentar al Rusiei a dezvoltat în plan politic şi psihologic o atitudine imperială şi o acţiune externă agresivă.

Vladimir Putin a realizat că poate conduce foarte eficient un stat precar exact în numele renaşterii statului şi a fostei glorii imperiale. Cinismul, abilitatea şi lipsa de scrupule au preluat cîrma politicii de stat ruse. Europa a aflat, din mers, că Rusia nu negociază pentru a întîrzia, ci doar pentru a elimina orice dubiu. Dar nonşalanţa cinică a Rusiei a fost cultivată, dacă nu încurajată, de pasivitatea sistematică şi de semnalele de dezinteres venite atît din partea UE cît şi a Statelor Unite.

Europenii au practicat cultul aşa numitei puteri „soft", imaginîndu-şi că tratează că o putere manierată şi secundară. Ei nu au avut nici un atuu în faţa Rusiei, care a apăsat fără grijă pe toate butoanele. Pînă la urmă, concluzia e limpede şi, pe englezeşte, sună aşa: soft is soft. Mai mult, aparenta retragere a dilplomaţiei americane, confiscată de turbulenţele din Orientul Mijlociu, a convins Rusia că are mînă liberă în Est. În această situaţie, negocierile nu au produs efecte îndeajuns de puternice pentru a da Ucrainei rezistenţă în faţa Rusiei. De altfel, lipsa de reacţie europeană care a urmat pacificării Armeniei a lăsat în zonă impresia că UE se resemnează uşor.

UE nu pare să fi avut argumente nici în faţa partenerilor Estici pe care a căutat să îi apropie de orbita europeană. Evident, interesul statelor Estice e saltul în zona europeană, pentru că numai această racordare poate pune capăt subdezvoltării şi poate împinge economii ruinate la relansare. Dar UE n-a putut oferi, pentru viitorul imediat, decît promisiunea unui şoc. În plus, nevoile financiare ale statelor Estice nu puteau fi acoperite decît de un acord cu FMI care impune eforturi de restructurare foarte dure. Cu toate acestea, conştiinţa nevoii de europenizare n-a lipsit între politicienii de vîrf ai statelor Estice. Moldova a înaintat pînă la capăt, trecînd peste toate riscurile.

În cazul Ucrainei, o parte însemnată a oligarhilor ar fi fost înclinată să se reinventeze şi să facă afaceri pe pieţele ocidentale, scăpaţi de arbitrariul şi abuzul din afacerile cu Rusia. Însă, Europa a făcut o greşeală uriaşă. Liderii europeni au transformat cazul Timoșenko într-un fetiş. Eliberarea fostului Prim Ministru ucrainian, transformat, între timp, în victimă şi idol, a devenit principala condiţie în negocieri. E posibil ca liderii europeni să nu cunoască sau să nu vrea să cunoască legile nescrise ale spaţiului răsăritean şi ex-sovietic în care abuzul de stat şi răzbunarea politică sînt curente. Dar asta nu înseamnă că fetişizarea Iuliei Timoșenko n-a fost o greşeală.

Acest tip de insistenţă a dat un argument adversarilor Acordului şi a stîrnit orgoliile naţionaliştilor. Opinia publică din Ucraina şi din Est a înţeles, din nou, că Uniunea Europeană e, în primul rînd, ceva despre drepturi juridice, minorităţi şi liderii pro-europeni ai opoziţiei. Acest tip de eroare care pune politica drepturilor înaintea strategiei e o eroare clasică cu care UE a creat eroi şi a pierdut ocazii istorice. Cazul Timoșenko e un abuz comis împotriva unui politician departe de sfinţenie. Asta nu înseamnă că fostul Prim Ministru trebuie lăsat în puşcărie, ci doar că problema trebuia rezolvată după şi nu înaintea semnăturii de la Vilnius.

Linia care separă Estul de Vest s-a adîncit. Succesul brutal al Rusiei va fi durabil penru că situaţia e greu reversibilă diplomatic. UE poate interveni pentru a salva ce se mai poate salva. Astfel, implementarea capitolelor comerciale ale Acordului în relaţia cu Moldova şi Georgia trebuie grăbită cu orice preţ. Iar livrările de energie trebuie soluţionate printr-un efort european comun. Altfel, Vilnius va fi locul şi momentul în care Europa a pierdut 20 de ani de progres şi a cîştigat un Est în pericol.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG