Linkuri accesibilitate

„Societatea ar trebui să privească la egal persoanele cu dizabilități, să le aprecieze în măsura în care merită, nu să facă din ele eroi”


Jurnalul săptămânal cu Elena Rățoi.





Nascuta pe 30 iulie 1989, in comuna Ciorescu, mun. Chisinau. Anul acesta a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universitatii de Stat. Lucreaza in calitate de coordonator relatii cu publicul si asistent de proiect la Asociatia Motivație din Moldova. Anterior a lucrat la IMAS- INC Chisinau, in calitate de operator. Este pasionata de activitatea de promovare a drepturilor omului, lucrînd foarte mult ca voluntar in domeniul tineretului. A fost membra a Consiliului Local al Tinerilor din com. Ciorescu.

Luni

6:15... Deșteptătorul sună ca de obicei în momentul cel mai nepotrivit- cînd eu încă aș mai dormi vreo două ore la sigur. Afară e întuneric, iar intuiția mea prevede că nu va fi nici urmă de +18 grade, așa cum prognozaseră sinopticii aseară. Deci, trebuie să-mi modific garderoba aleasă de aseară. Încerc să reușesc totul înainte de a ieși din casă, însă oricum realizez că întîrzii...

Și iarăși stau în ambuteiaj, deoarece e o singură intrare în Chișinău din partea localității mele. 7:40, încă aștept în ambuteiaj și telefonul sună. Spre marea mea mirare, e o veche cunoștință care de obicei nu are cum să sune la această oră. Mă gîndesc că s-a întîmplat ceva. Nu... E vorba de un anunț ce presupune participarea în cadrul unui concurs de granturi cu privire la educație. Mă întreabă dacă nu aș dori să aplic cu vreo cerere de solicitare a unui grant. Mă gîndesc că ar fi super, dar... „Deadline-ul e pe 29 noiembrie”. La sigur că nu reușesc să scriu aplicația, deoarece am două săptămîni încărcate la culme. Îi spun că-mi pare rău, dar nu pot. Îi aud vocea supărată, dar nu am cum să-i intru în voie.

8:05. Ajung la centrul Studium pentru orele de engleză- pregătire pentru examenul TOEFL. Nu credeam niciodată că un examen poate să-ți dea atîtea bătăi de cap. Și astăzi finisăm un alt capitol- Listening. Problemele mele cu înțelegerea accentului american se reduc. Nu spun că acum aș putea înțelege la perfecție o conversație, dar cel puțin nu-mi este atît de dificil și reușesc să deslușesc mesajul. Totuși nu e perfect încă. Da, pentru ziua de mâine vom trece deja la următorul capitol- Reading.

Repede mă urc în mașină ca să ajung la serviciu. Luăm pe o scurtătură din cauza ambuteiajelor și într-adevăr ajungem în 20 min. Doar cît reușesc să verific poșta, nici nu răspund la mesaje, că suntem chemați în ședință. Discutăm aspect organizatorice cu privire la organizarea festivalului de film „Filme fără Bariere”, se împart noi responsabilități și se adaugă noi sarcini. Invitații de trimis, de contactat mass-media, de mediatizat evenimentul și de invitat cît mai multă lume posibilă. În cadrul ședinței se mai descoperă niște pelicule care ar fi super să fie difuzate. Ideile sunt bune, doar că timpul deja presează și trebuie să ne decidem foarte rapid. Deci, ca și întotdeauna, ședința decurge cu o serie de dezbateri foarte emotive, poate și din motiv că e luni și afară e destul de urît. Deci, dispoziția oamenilor nu e cea mai bună posibil.

Notez cîteva idei principale care ulterior o să le includ în proces-verbal. E-mail-uri cu privire la organizarea trainingului de săptămîna viitoare. Deja nu mai am emoțiile acelea pe care le aveam înainte de primul training organizat. Oricum, experiența își spune cuvîntul, chiar dacă recunosc și conștientizez că nu voi putea lua totul în considerație, așa că oricum vor fi scăpări. Cel puțin traducătorul pentru limba română- limba engleză a venit să semneze contractele. E deja un plus, deoarece deja m-am obișnuit să consider un lucru finisat atunci cînd chiar am toate documentele la mînă. Contractul e argumentul că am găsit traducători pentru training.

Însă a rămas o sarcină neîndeplinită de săptămîna trecută. E vorba de propriul proiect, cu privire la ziarul pentru tineri. Le scriu un mesaj pe Facebook tinerilor să nu uite de deadline și să-mi expedieze toate materialele pe care le-au realizat ei la timp, deoarece sunt presată de timp, iar aranjarea în pagină (plus inserarea diacriticelor acolo unde trebuie și corectarea greșelilor) durează mai mult decît mă așteptasem eu. Suntem la ultimul număr, lumea e epuizată deja. Însă sarcina trebuie realizată. Îmi trebuie încă o ofertă pentru serviciile tipografice, ofertă pe care nu a reușit să o obțină asistentul. Deci, iar cade sarcina pe mine. Îl întreb pe șeful meu dacă are anumite date ale unor tipografii, care ne-ar putea expedia oferta. El îmi dă două adrese de e-mail. Așadar, le scriu repede reprezentanților un e-mail în care le cer să ne expedieze oferta financiară, ca să putem deja face decizia cu privire la tipografie.

Mai trimit cîteva mesaje organizatorice, cu privire la sarcini, anunțuri etc.

Nici nu observ cum trece timpul, că iar trebuie să plec. O altă ședință. Colegul meu are drum în Chișinău, așa că îmi strîng lucrurile și plec cu el. Mă lasă la hotel și pleacă mai departe în treburi. Mai am de așteptat încă 50 minute pînă la începutul ședinței. Super, tocmai am timp să-mi mai fac careva din sarcini. Din păcate, nu pot conecta wi-fi-ul la hotel- se cere parola. Pe de o parte și e bine, pentru că nu o să pierd timpul cu răspunsul la mesaje. Deci, deschid notițele mele și încep să fac procesul- verbal. Alături de mine se așează un tînăr, în cîteva minute vine și probabil prietena lui. Au o discuție foarte aprinsă cu privire la relația lor (presupun că e una secretă și cineva deja ar trebui să afle despre asta). Nu mă prea interesează subiectul și nu iubesc să trag cu urechea, însă tonul lor ridicat mă face să fiu contrar voinței martor.

Nici nu observ cînd se apropie de mine reprezentanța finanțatorilor noștri, care e responsabilă de organizația noastră. Mă salută și-mi spune să mă ridic în 5 minute. E vorba de o ședință organizată de UE și societatea civilă cu privire la anumite strategii, măsuri, situații care vor fi discutate de către UE, OSCE, NATO și Ministerul Justiției în ziua următoare. Societatea civilă e invitată să se expună pe marginea unor proiecte de legi și a unor situații existente în societate. Din nou mă conving de faptul că îmi plac din ce în ce mai mult europenii, cu cît îi cunosc mai mult, din păcate, în detrimentul moldovenilor.

Sunt 7 reprezentanți ai societății civile și 5 reprezentanți ai Delegației UE în Moldova. Se vorbește mult la început despre fenomenul torturii în țara noastră, despre imperfecțiunile legislației procesual penale. Îi aud vorbind pe reprezentanții altor ONG-uri și simt că eu îmi pierd calificările de jurist, că uit termeni, condiții etc. Îmi pare rău, pentru că era într-adevăr ceea ce-mi plăcea. Din pacate, nu pot practica profesia pe care am învățat-o, cel puțin la moment.

Vorbesc și eu despre situația persoanelor cu dizabilități din Moldova, faptul că avem o legislație de facto perfectă, însă mecanismul de implementare lipsește. Persoanele nu-și cunosc drepturile și nici nu conștientizează că anumite fapte sunt de fapt discriminări sau încălcarea drepturilor sale fundamentale. Pe de altă parte, există încă teama de a raporta cazurile de încălcare a drepturilor. Vorbesc despre serviciile sociale proaste, de asemenea și serviciile medicale prea scumpe.

Ajung acasă și decid să mă odihnesc un pic, apoi să-mi continui activitățile. Am de pregătit tema pentru acasă la engleză, de asemenea să mă apuc de aranjat în pagină articolele pe care A. mi le-a expediat de la tineri, plus că mai am și eu 2 reportaje. Reușesc să plasez și să fac designul doar la un singur articol, iar restul le las pentru ziua de mâine. Răspund la alte peste 20 de mesaje care au venit în timp ce eram la ședința organizată de UE.

Trecut de 12, deci am timp și pentru somn.

Marți

Și iarăși 6:15. Orele de engleză, așa că trebuie să-mi încep activitatea zilnică mai devreme un pic. Astăzi va trebui să trecem la un nou capitol- Speaking. Știu că am probleme aici, din cauza lipsei de comunicare zilnice cu vreun vorbitor de engleză. Însă vedem ce se va cere în cadrul examenului.

Orele... Păi, nu e chiar atît de dificil după cum îmi părea inițial. O mică prezentare cu privire la cum va decurge această parte a examenului și anumite trucuri cum să mă descurc. Există o limită de timp foarte incomodă, în care nici în română nu reușești uneori să pregătești un răspuns coerent și bun. Dar trebuie de antrenat. Temă pentru acasă- de pregătit răspuns la 31 de întrebări.

Ies de la ore și văd că m-a telefonat șeful. Îl sun și, spre marea mea bucurie, mă anunță că e în regiunea Rîșcaniului și poate să mă ia cu mașina pînă la oficiu. Și chiar mă gîndeam că iar va trebui să iau taxiul, deoarece dacă să merg cu transportul public, o să-mi ia ceva mai mult de o oră și jumătate. Și iar mă conving, a cîta oară deja, că timpul de cele mai multe ori e mai scump decît taxiul.

Pe drum spre oficiu trecem să luăm tichetele pentru taxi, pe care le-am comandat pentru a achita transportul pentru participanții din Chișinău care vor veni la trainingul de săptămîna viitoare. Într-un final ajungem la oficiu, unde ne așteaptă o mulțime de chestii organizatorice.

Îl anunț pe șeful că partenerii din Serbia ne-au expediat pe ultima sută de metri 3 prezentări PowerPoint care trebuiesc traduse din engleză în română și rusă. Realizez că nu reușesc să fac asta. Însă colega îmi sugerează să apelez la ajutorul unui voluntar, e o idee bună, așa că-i expediez materialul lui M. și o rog să facă traducerea în română. Ea se isprăvește cu sarcina destul de bine, și pînă seara am deja am 2 prezentări Power Point traduse în română.

Îl contactez pe S. ca să-l rog să mă ajute cu traducerea în rusă. El, amabil ca și întotdeauna, nu mă refuză. Mă gîndesc a suta oară că ar trebui să-i fac un mic prezent pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat, pentru că știu că o să mai apelez la el nu o singură dată. Mi-am bătut capul 2 săptămîni gîndindu-mă ce ar putea servi drept un mic prezent, pînă în final am ales și prezentul meu vine chiar deseară.

Pentru festivalul de film care va avea loc peste o săptămînă vrem să difuzăm un film pe care l-au făcut partenerii noștri din Serbia. Filmul e destul de interesant, doar că e în limba sîrbă, iar traducerile sunt în engleză. Nu cred că cineva din cei prezenți vor putea să citească și să înțeleagă titrele în engleză. Am promis că văd cum scot titrele din film într-un document Word, ca apoi să le trimitem unei alte voluntare spre traducere. Dar totodată îi scriu și lui R. în speranța că ei totuși au sutitrele salvate într-un document Word. Ideea mea era să încerc să utilizez programul Movie Maker, pentru că prin el știu că cel puțin puteai insera subtitrele. Încerc, însă nu-mi reușește. Caut pe google vreun software care scoate subtitrele din film. Însă programul merge doar pentru formatul DVD. Alt software pentru convertire în DVD. Nu-mi reușește, și așa încă alte vreo 3 software-uri. Jumătate de zi pierd cu instalarea programelor și realizez că am suferit un eșec- nu sunt bună de IT-ist. Le scriu colegilor că nu avem șanse cu subtitrele și tocmai îmi vine mesaj de la R. că a găsit subtitrele în engleză și ni le expediază, plus la asta ne oferă și ajutorul lor cu privire la inserarea subtitrelor în română în film. Îi transmit subtitrele voluntarei noastre în speranța că va reuși pînă săptămîna viitoare- sunt totuși 27 de pagini.

În sfîrșit reușesc să ajung la procesul nostru verbal. Încerc să-l finisez între perioadele dintre apelurile telefonice, răspunsurile la mesaj și postările pe internet a unor anunțuri și informații.

Am expediat invitațiile la festivalul de film reprezentanților ong-urilor și finanțatorilor noștri. V. mă anunță cu privire la niște greșeli tehnice din invitație (că nu erau puse ghilimelele la cuvîntul „MOTIVAȚIE”). În reproșez că nu am timp să mă ocup de niște ghilimele, cu toate că realizez că nu e estetic să expediezi invitații cu greșeli. Dar o consider minoră, în alte circumstanțe aș fi modificat totul. Dar nu acum, cînd sunt lucruri mai importante.

Dezbatem cu privire la mediatizarea evenimentului. Presa nu prea dă importanță evenimentelor sociale și doar 2 instituții media au acceptat să facă interviuri în acest sens. Majoritatea ne spun că o să ne sune mai aproape de eveniment și o să facă anumite materiale.

De asemenea, dezbatem cu privire la hoteluri, care e mai bun J. sau C. J. e mult mai frumos din punct de vedere arhitectural și amenajare, dar la nivel de accesibilitate C.e mai potrivit. Așa că opțiunea tuturor se oprește la C.

La 17:00 vine mama - și iarăși am noroc astăzi cu transportul. Trebuia să ia anumite lucruri din Chișinău și era aproape de regiunea unde lucrez, așa că a trecut și pe la mine să venim împreună acasă.

Pe drum îl sun pe E., reprezentantul hotelului în care am făcut trainingul cu privire la instruirea unui grup de tineri în domeniul jurnalismului, cei care acum scriu revista. Ne înțelegem să iau factura de la el- trebuie să pregătesc raportul final și adun documentele.

Ne întîlnim și cu fratele meu în Chișinău și reușim într-un final să ajungem acasă.

Se pare că nici în această seară nu reușesc să îmi rezerv timp pentru mine: mâine iar am ore de engleză, așa că trebuie să-mi pregătesc temele. Totuși, răspunsul la întrebări îmi ia destul de mult timp, așa că înțeleg că nu voi reuși să le fac pe toate. Reușesc să răspund doar la 17 întrebări din 31, în speranța că-i explic profesoarei că le fac pe restul altădată.

După 10 seara mă sună P. Mă bucur să-l aud, însă realizez că sunt ocupată cu temele și ca de obicei nu am timp să vorbesc cu el. Totuși, nu pot închide, mai ales că are întrebări de ordin organizatoric cu privire la training și alte activități din proiect.

Aproape de 12 noaptea realizez că nu reușesc astăzi să lucrez la revistă. Sper că o să reușesc mâine, deoarece nu va trebui să-mi fac cel puțin temele. Așa că las această sarcină pentru zilele ce urmează.

Miercuri

Ultima prelegere de limbă engleză din această săptămînă. Uf, în sfirșit o să pot să dorm mai mult diminețele ce urmează. A mai rămas o singură prelegere, după care urmează examenul. Cu cît se apropie mai mult, cu atît devin mai nervoasă. Îi spun profei că va trebui să facem o pauză de o săptămînă, pentru că săptămîna care urmează nu o să am timp să vin (trainingul de 4 zile, plus Festivalul de Film de vineri). Deci, o mică pauză.

Elena Rățoi

Elena Rățoi

Mă urc repede în mașină și fratele pornește spre oficiul meu. În drum, mai dau cîteva telefoane pentru a rezolva anumite probleme: am găsit tipografia la care să imprimăm și să multiplicăm ziarul nostru, adică toate cele 4 ediții. Din păcate ei nu oferă servicii de machetare, așa că va trebui să schimb personal logo-ul și modul de scriere a denumirii. Le promit că în această săptămînă urmează să finalizăm ultimul număr al ziarului și trimitem materialele spre multiplicare. Însă de aici îmi amintesc că doar 3 din cei 15 tineri mi-au expediat materialele și nu sunt sigură dacă vom putea acoperi toate spațiile.

Pe de altă parte, mă sună coordonatorul local din regiunea Sud, care era responsabilă pentru efectuare interviurilor de monitorizare a experienței individuale a persoanelor cu dizabilități în această regiune. Mă anunță că un monitor din echipa ei a anunțat-o acum că nu va veni la training. Și asta după ce totul deja a fost rezervat și planificat. Mă întreabă dacă aș putea să fac așa să fie luată asistenta ei, care la fel a lucrat în proiect, în locul domnului. Nu e mare treabă, dar trebuie să verific persoana cu care urma să fie cazată domnul- dacă putem să-l schimbăm în altă cameră, atunci nici o problemă. Dacă nu, nu e convenabil să facă naveta zilnică Chișinău- Cahul. În fine, factorul uman e mereu imprevizibil, chiar dacă ai o organizare foarte bine planificată și gîndită și chiar în pofida experienței în domeniu.

Ajung la serviciu. Majoritatea colegilor sunt într-o ședință. Răspund la mesaje și-mi stabilesc sarcinile pentru azi. În sfîrșit reușesc să finisez procesul verbal al ședinței de luni. Mda, mai mult timp ia lucru la scrierea procesului verbal, decît ședința în sine.

Dezbatem un model de chestionar pentru evaluarea accesibilității clădirilor. Apoi sunt contactată de una din traducătorii care vor fi la training să mă întrebe cînd poate veni să semneze contractul și dacă va trebui să-și deschidă sau nu un cont în lei pentru a primi plata pentru servicii. Stabilesc întîlnirea cu ea și sper că pînă atunci șeful să iasă deja din ședință ca să poată semna contractele.

Un alt apel și mesaj de la 2 participanți la training prin care solicită să le fac o confirmare precum că ei vor participa la training, ca să o prezinte la serviciu, să nu aibă probleme.

Plus la asta, primesc și un mesaj de la finanțatorii proiectului cu ziarul care mă întreabă la ce etapă suntem cu activitățile, pentru că solicită decontul de cheltuieli pînă la sfîrșitul săptămînii viitoare. Dar eu încă nici nu am început lucrul la raport... Îi scriu că planificăm să facem ultima conferință de presă în data de 2 decembrie, atunci cînd vom înmîna și diplomele tinerilor implicați în proiect, din acest motiv nu putem nicidecum să expediem raportul pînă pe 29 noiembrie (nici nu voi putea organiza conferința de presă în săptămîna ce urmează, pentru că sunt prinsă în training și festival de film). Totuși, mă bucură mesajul finanțatorilor care îmi spun că e în regulă să expediem raportul pe 2 decembrie.

Colegii ies din ședință. Primesc de la S. prezentările traduse. Mai rămîne doar suportul de curs tradus în română, pe care încă îl aștept. Îmi scrie și voluntara noastră, E., care îmi spune că va reuși să traducă subtitrele pînă pe 27 noeimbrie. Minunat! Reușim să le inserăm și în film.

Cu festivalul de film, nu reușim deocamdată să finisăm agenda cu filmele difuzate, deoarece nu toți autorii filmelor au dat încă acordul (din motiv că nu răspund la telefon și e-mail-uri).

Văd că a rămas netradusă agenda trainingului. E doar o pagină, așa că mă descurc rapid cu asta. Pentru prima dată reușesc și eu să o parcurg să văd ce mă așteaptă săptămîna viitoare. Spre marea mea nefericire, trebuie să prezentăm rezultatele din raportul de monitorizare a experienței individuale a persoanelor cu dizabilități, raport pe care încă nu-l am. Compania ce urmează să facă raportul încă mai lucrează la el, deoarece noi am transmis niște date prea tîrziu, din motiv că ele trebuiau să fie revizuite. Decidem că vom prezenta datele statistice pe care le avem în programul Nvivo, propus de proiect pentru acest sondaj, ulterior vom adăuga frazele importante sau niște concluzii. Las această sarcină pentru vineri, să adun datele din program și să fac o prezentare pe baza lor.

O rog pe colega mea să sune participanții să le spună ora de sosire și ce documente trebuie să le prezinte. Parcă i-am spus toate datele, însă ia decizii proprii cu privire la achitarea transportului și se creează o divergență dintre mesaje (eu le spusesem anterior altceva). Aceeași chestie cu documentele, pentru că eu le fac un mesaj comun ca să fie scrisă toată lista de documente, pe cînd altă colegă îmi spune că de fapt nu e nevoie de aceste documente, ci de altele. De asta îmi place să fac totul singură, pentru că atunci controlezi situația, iar nu dai explicații la alți cîțiva oameni.

Încă un participant refuză să rămînă cazat în hotel pe perioada trainingului. De fapt, e un semn bun, pentru că reușesc să combin persoanele astfel, încît să vină asistenta coordonatorului, plus unul din traducători, care locuiește tocmai în Transnistria.

Urmează o ședință cu I. Ea dorește să facă interviuri cu persoanele cu dizabilități, dar să prezinte informația dintr-un alt punct de vedere- precum că aceștia sunt oameni obișnuiți, care reușesc să ducă un mod de viață obișnuit și care ar putea să povestească anumite experiențe din viața lor. Îi propunem ideea să discutăm în cadrul trainingului cu participanții, ca să vedem cine ar fi de acord să dea interviu, ulterior ea să vină pe loc și să facă materialul.

Totuși, lipsește suportul de curs în română. Îi scriu domnișoarei care urma să facă traducerea și ea spune că, da, a făcut-o și deja a și expediat-o. Straniu, nu am primit nimic. O rog să-mi expedieze și pe adresa mea suportul de curs. În sfîrșit am toate materialele pentru training. Îi zic șefului că voi pregăti mapele vineri, pentru că nu vreau să las pe luni (o să fiu ocupată cu alte chestii și nu o să am timp să răspund la întrebările colegelor cîte exemplare de imprimat, cum și unde).

Pînă la finele zilei de muncă reușesc să fac și comunicatul de presă pentru festivalul de film.
Îmi strîng repede lucrurile și plec, pentru ca să nu pierd troleul de la ora 17:00. Trebuie să mă întîlnesc cu fratele în oraș și să nu-l fac să umble jumătate de Chișinău prin ambuteiaje, ne întîlnim în centru și apoi plecăm acasă. Și într-adevăr troleul, ca de obicei, vine la 17:00, doar că o mică problemă: nu e dintr-acelea noi, adaptate, respectiv nu pot urca. Mă îndepărtez de bordură și aștept altul. Mai trece unul, la fel neadaptat. Peste 20 min de așteptare în sfîrșit vine unul adaptat, cu rampă. Mă apropii de ușa din mijloc, ca șoferul să înțeleagă că vreau să urc. Un tînăr mă întreabă dacă poate să mă ajute. Îi mulțumesc, dar îi spun că nu e nevoie, pentru că tocmai șoferul se coboară și-mi dă rampa în jos. Mă întîlnesc cu fratele în locul stabilit și mergem acasă.

Sarcina pentru seară? Să aranjez articolele în revistă. Spre marea mea fericire, alți tineri mi-au mai expediat articole. De asemenea, îmi promit că și mâine o să o facă. O altă surpriză: tînăra scriitoare din România, de la care vroiam să iau interviu, îmi spune că și-a croit timp în această seara și o să-mi răspundă la întrebări. Minunat! O să am un material super reușit!

Pînă la miezul nopții reușesc să pun toate articolele în revistă, inclusiv cele două interviuri făcute de mine. Mai rămîn 4 pagini goale, dar tinerii au promis că mâine o să-mi mai trimită materiale, așa că voi aștepta să văd ce o să-mi expedieze.

Joi

Astăzi reușesc să mă odihnesc mai mult. Oricum colegii mei sunt plecați la Bălți. Eu refuzasem, pentru că am considerat că sunt lucruri mult mai importante de făcut. Și într-adevăr sunt. Așa că verific încă odată toate materialele pentru training: suportul de curs, prezentările Power Point, listele (mai scot participanții care au refuzat să vină). Parcă totul e în regulă. E și normal să scape ceva, însă mai rămîne de văzut ce a scăpat. Îi scriu domnișoarei responsabile de la hotel să modifice prima pauză de cafea, ca să corespundă cu cea din agendă.

Primesc de la tinerii noștri ultimele lor articole. Le inserez în ziar, adaug poze. Acestea vin pe rînd, așa că trebuie să modific ziarul la fiecare jumătate de oră. Mai sunt încă 2 pagini goale. Preiau un material despre efectele benefice ale voluntariatului, scris pentru publicația anterioară, și-l plasez. Iar ultimul material va veni de la A. abia seara. Tot astăzi trebuie să modific logoul, adică felul în care e scrisă denumirea ziarului. Și încă odată mă gîndesc de rău despre CRBL, pentru că de fapt e poza de la campania lui, poză pe care am găsit-o întîmplător pe internet și care se potrivea atît de bine cu ziarul nostru.

Azi e ziua cea de liniște „înainte de furtună”, deoarece parcă totul e gata și încă nimic pregătit.

Unul din tinerii noștri ziariști mă întreabă dacă putem finanța lansarea unui post de radio local. Probabil el nu a înțeles esența ong-ului, dacă cere finanțare de la noi. Îi explic că și noi depindem de finanțare externă, așa că nu avem bani pentru a lansa proiectele altcuiva. Îi recomand să aplice cu un proiect la DPRRP sau la Ministerul Tineretului și Sportului al RM, atunci cînd aceștia vor lansa concurs de proiecte.

De asemenea, sun directorul magazinului de papetărie unde am făcut comanda pentru trainingul de săptămîna viitoare. Acesta îmi spune că materialele vor fi gata abia luni (mape, pixuri, carnețee cu logo-ul proiectului). Mă enervez la culme, pentru că asta e anume ceea ce așteptam cel mai puțin: conform planurilor mele, urma să-l sun pe voluntarul nostru, J., să-l rog să vină pe vreo 2 ore ca să imprimăm materialele, să le capsăm și să le punem în mape. Acum nu mai are rost să-l chem. Totuși decid că mâine oricum voi multiplica materialele, iar luni pur și simplu acestea vor fi puse în mape.

Spre seară croiesc timp să încep raportul pentru proiectul cu ziarul. Îl explic și fratelui meu cum să facă raportul financiar. Mai dezbatem anumite chestii cum să prezentăm datele, astfel încît acestea să fie clare.

Scriu raportul și mă gîndesc că nu e atît de dificil cum îmi părea la început. Doar că e mult de scris și trebuie să-l finisez săptămîna aceasta. Săptămîna următoare e trainingul și nu cred că o să am timp pentru raport: la training se pot întîmpla multe lucruri imprevizibile și să apară chestii neplanificate, așa că nu iubesc să las lucrurile la voia întîmplării.

Spre seară lucrez la logo-ul ziarului. Mă joc cu acesta mai mult timp, mai ales că-l fac în Paint. Așa e cînd nu ai designer prevăzut în proiect, accepți și variante ale dilentanților (și aici mă refer la mine). Termin lucrul seara tîrziu și postez logo-ul și pe grupul nostru de pe Facebook, ca să-l comenteze și tinerii. Mai rămîne să inserez materialul făcut de A., însă e prea tîrziu și decid să fac asta mâine, de la serviciu. Totodată, mâine voi expedia și materialul spre aprobare.

Vineri

Ajung la serviciu la ora obișnuită. Pe drum, colegii au povstit cum a fost călătoria lor la Bălți. Concluzia mea: nu am prierdut nimic pentru că nu am mers. De cele mai multe ori pur și simplu trebuie să prioritizezi lucruri, să determini ce e cel mai important pentru tine și ce- mai puțin important. Atunci niciodată nu ajungi să regreți că ai făcut sau nu ai făcut ceva.

Afară e destul de posomorît. Ceață de nu se vede la cîțiva metri, în aer umezeală. E una din acele zile în care pur și simplu vreai să stai toată ziua în casă și să nu pleci nicăieri. Pentru săptămîna ce urmează se prognozează înghețuri și chiar lapoviță. Și iar mă gîndesc la colegii din Serbia, care vin în calitate de traineri săptămîna viitoare - nici de data asta nu au noroc să vadă timp frumos în Moldova.

La serviciu reușescă să expediez ultima revistă spre aprobare. Mă mîndresc cu munca depusă de noi, de tinerii implicați în proiect. Știu foarte bine că suntem departe de a fi jurnaliști (cel puțin organizatorii), dar entuziasmul de care au dat dovadă tinerii depășește așteptările noastre. Mă prind la ideea că, oricît de dificil ar fi implementarea unui proiect, se merită anume pentru a vedea acest entuziasm, încrederea că s-a realizat ceva și că acest ceva a inspirat alți oameni să acționeze la rîndul lor. Din păcate, nu primesc în ziua de azi confrimare pentru revistă, așa că nu pot să o expediez pentru multiplicare.

Chiar imediat după ce am sosit la oficiu, vine și T. pentru a ne aduce varianta în calitate bună a filmului realizat de el, pe care urmează să-l difuzăm la festival. Ne întreabă cum ni s-a părut- e interesat de părerea și unei alte categorii de spectatori. Îi apreciez munca, pentru că într-adevăr a depus un efort enorm. Mai ales că dacă am susține asemenea producții, ele ar apărea mai multe. Iar dacă le-am critica pentru fiecare fleac, doar pentru că nu e conform standardelor, atunci asemenea inițiative ar fi înăbușite din start.

Înțeleg că astăzi nu voi reuși totul să organizez din punct de vedere logistic pentru training. Însă măcar să fac ceea ce pot: printez toate documentele necesare pentru training și le aranjez în ordinea care trebuie.

Nu reușim să decidem cu privire la programul festivalului, pentru că încă nu am primit acceptul tuturor autorilor operelor. Așa că această sarcină se transferă pentru săptămîna viitoare. Din păcate, deoarece urma să expediez astăzi jurnaliștilor programul, de asemenea să-l postez și pe internet, pentru ca lumea deja să ia cunoștință cu privire la ce filme ar putea viziona.

Suntem contactați de către „Ziarul Național”, care își dorește să realizeze un material despre Festivalul de Film și despre ce i-a făcut pe protagoniști să se filmeze în aceste emisiuni. Îi explic că în cadrul festivalului nu vor fi difuzate filme realizate anume cu acest scop, ci pur și simplu le-am adunat pentru acest festival de la mai mulți autori. Reprezentanta totuși insistă să vorbească cu persoanele care s-au filmat în aceste emisiuni. O recomandăm pe A., care acceptă să dea un interviu. Iar altă persoană? Și iar se ajunge la mine, deoarece alte persoane nu pot fi acum găsite. Nu că mă tem să dau interviu, dar nu iubesc să fiu mediatizată, mai ales că sunt de părerea că ar fi bine să fie promovate și alte persoane, nu doar unele și aceleași de fiecare dată. Aproape de finalul zilei de muncă vine jurnalista ca să-mi ia un interviu. O domnișoară destul de plăcută și simpatică, doar că avem o dezbatere cu privire la sentimentul de milă față de persoanele cu dizabilități. Îi spun că scopul festivalului este anume să schimbe atitudinea societății față de persoanele cu dizabilități, să le arate într-o altă lumină, să aibă efect de sensibilizare și să distrugă stereotipul că ele au nevoie doar de milă, compansiune și grijă din partea societății. Ea mă contrazice, pentru ca presupune că anume mila e acel lucru care trebuie să-l aibă societatea față de persoanele cu dizabilități, pentru că datorită milei ei vor fi acceptați în societate. Recunosc undeva în suflet că majoritatea persoanelor cu dizabilități numai asta și fac că solicită milă, compasiune și ajutor, însă asta se întîmplă, pe de o parte, de politica socială a statului, care transformă populația într-o societate parazitară, pe de altă parte din cauza persoanelor cu dizabilități, care nu încearcă să se afirme din punct de vedere profesional, personal etc., ci pur și simplu devin consumatori. Și aici sunt o mulțime de explicații din care cauză se întîmplă asta. Totuși insist asupra părerii că societatea ar trebui să privească la egal persoanele cu dizabilități, să-i aprecieze în măsura în care merită, iar nu să facă din ei eroi, pentru că, de fapt, persoanele cu dizabilități încearcă și luptă anume pentru așa atitudine față de ei.

Seara acasă continui cu raportul final pentru DPRRP. Week-end-ul este dedicat acestei ocupații. Săptămîna viitoare e una foarte încărcată, așa că nu ar trebui să las lucrurile neterminate.
XS
SM
MD
LG