Linkuri accesibilitate

De ce se rupe pactul Băsescu - Ponta. O analiză de Sabina Fati.



Arta coabitării politice se învaţă greu , mulţi comentatori sunt de părere că sistemul coabitării dăunează grav sănătăţii democraţiei, pentru că o privează de o opoziţie puternică şi articulată. Austria este guvernată de ani de zile de o mare coaliţie, între social democraţi şi conservatori, Germania se pregăteşte să se întoarcă la această formulă, Franţa a trecut strângând din dinţi proba coabitării sun preşedinţia Mitterand. În România, pentru moment, coabitarea între guvernul USL, el însuși o formă de mare coaliţie, şi preşedintele Traian Băsescu a eşuat. Am întrebat-o pe Sabina Fati, la Bucureşti, de ce ?

Tradiția „pactului” la români: instrucțiuni de folosire

După ce a fost suspendat de două ori fără motive serioase și împotriva deciziilor Curții Constituționale, președintele român a vrut să aibă o relație instituționalizată cu premierul, care este și șeful Partidului Social Democrat, PSD, cel mai mare partid autohton. Așa a apărut Pactul de coabitare semnat de premierul Victor Ponta și președintele Traian Băsescu după alegerile parlamentare din 2012, când puterea a fost împărțită între coaliția de centru-stânga care are 70 la sută din voturile parlamentare și președintele de dreapta al României.

În document se impart domeniile de responsabilitate pentru cei doi lideri, se accentuează menținerea direcției actuale a țării, se menționează „consolidarea independenței justiției”, „coeziunea mesajului extern”, dar se subliniază și necesitatea respectării „regulilor minimale de adresare respectuoasă, cu referire directă la funcția partenerului”. Practic premierul și președintele României au semnat o hârtie prin care se agnajează să respecte legile țării, să se poarte cuvincios unul cu celălalt și să mențină orientarea strategică a țării.

Privit din afară, acest Pact ar putea părea fie ridicol, fie inutil, dar în România legile nu sunt suficiente pentru a-i convinge pe oameni să le respecte, fiindcă aici orice se poate negocia, dar și pentru că bunele maniere n-au fost folosite în politica românească aproape niciodată. Alexandru Vaida Voevod, deputat în parlamentul de la Budapesta înainte de 1918, ajuns după Unirea Transilvaniei cu România, parlamentar la București, povestește în memoriile sale cât de mare era deosebirea între „rafinata oligarhie maghiară” și „haosul”, care era „temelia vieții publice” pe malul Dâmboviței.

„Ne simțeam ca într-o casă de nebuni” spune Vaida, referindu-se la politicienii veniți din Ardeal, dar bucureștenii „găseau că totul e firesc și bine”. “Eram pentru ei – scrie mai departe fruntașul ardelean- un fel de țărani maniaci”. (Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. II, ed. îngrijită de Alexandru Șerban, Cluj, Dacia, 1995, p.15-18)

În cele din urmă Vaida Voevod s-a adaptat perfect politicii de la București, a devenit parte a intrigilor autohtone, și-a faultat colegii de partid, s-a raliat dictaturii Regelui Carol al II-lea, a fost amestecat în cea mai mare afacere de corupție din perioada interbelică (afacerea Škoda). Una peste alta a devenit cu adevărat un politician român.

Această adaptare are loc și în zilele noastre în cazul multor investitori străini, de pildă, care vin la București cu standarde morale și profesionale ridicate, dar le abandonează repede în favoarea confortului, beneficiilor personale și a farmecului autohton în care orice și oricine poate fi cumpărat, dacă știi care e prețul corect.

„Pactul de neagresiune” face parte în general din tradiția alegerilor românești din perioada interbelică, iar necesitatea lui era dată atât de veșnica tocmeală, cât și de violența atacurilor. Este celebru, spre exemplu, Pactul de neagresiune încheiat între extremiștii lui Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier și Iuliu Maniu, șeful Partidului Național Țărănesc, unul dintre cei mai democrați politicieni din istoria autohtonă. Cei doi au semnat această înțelegere la 25 noiembrie 1937, iar la ea au aderat ulterior și liberalii lui Gh.I. Brătianu și Uniunea Agrară a lui Constantin Argetoianu.

Iuliu Maniu a plătit scump acest pact, fiind acuzat că ar fi dat girul fasciștilor români, deși în realitate nu a făcut nici o concesie, ci doar s-au coalizat împotriva camarilei regale. Documentul încheiat între Garda de Fier și Țărăniști era prevăzut doar să garanteze libertatea alegerilor și să împiedice guvernul să „fascizeze țara”, dar unele semne de întrebare rămân asupra acestei decizii.

Semnificația unor astfel de înțelegeri este, însă, mai adâncă și vizează în general menținerea sau câștigarea puterii. Pactul dintre Traian Băsescu și Victor Pona avea în vedere evitarea unei crize politice, dar și conservarea atribuțiilor prezidențiale în ceea ce privește politica externă și justiția.

În România interbelică, între 1918 și 1940, când s-a instalat guvernarea generalului Antonescu au fost schimbate 35 de guverne, adică aproape două guverne pe an. Tendința de instabilitate persistă și astăzi, numai că actuala Constituție, făcută după caderea regimului comunist a ținut cont de această slăbiciune politică și aproape a blocat declanșarea alegerilor anticipate și deci a schimbărilor de guvern. Presiunile care există între alegeri, interesele divergente ale politicienilor sau apariția unui președinte incomod, cum este cazul lui Băsescu, recrează faliile tradiționale de instabilitate.

Pactul de neagresiune a fost gândit să țină aceste tendințe în frâu, dar lucrurile par să degenereze din nou, pe fondul campaniei electorale pentru prezidențialele de anul viitor, dar și al unor interese specifice, determinate de dosarele de corupție ale unor membri ai guvernului.
XS
SM
MD
LG