Linkuri accesibilitate



Schimbarea de climat şi putere globală e mult prea rapidă pentru a se datora doar mersului constant al istoriei. Descifrarea declinului politic american nu are nevoie de analişti profunzi ci, mai curînd, de polemişti şi de satiră. Deruta şi amatorismul ultimilor ani de politică externă americană nu au nici măcar formatul tragic al marilor eşecuri. Comedia totală a luat locul politicii majore şi această rocadă grotescă e în cea mai mare parte totuna cu efectul Obama. Un Preşedinte ales pentru orice altceva decît pentru înzestrarea politică spune mult despre iluziile colective într-o epocă scrisă şi rescrisă de mass media. Rezultatul febrei care a scos din joc valorile politice clasice şi a adus la putere o agendă etică nu poate întîrzia. Lumea politicii reale nu se pliază servil pe conturul fixat de idealuri croite în mediile academice americane şi în camera lor de ecou mediatic. Lumea reală reacţionează respingînd rapid impostura. De aici lanţul de catastrofe politico-diplomatice care însoţeşte preşedinţia lui Barak Obama.

După cinci ani de preşedinţie plină de discursuri minuţios scenografiate, Statele Unite sînt o forţă respectată nostalgic în Occident şi desconsiderată activ în restul lumii. Marele angajament american în politica labirintică a Orientului Mijlociu a trecut în ridicol şi a dat, astfel, asigurări depline celor ce îşi aşteptau şansa că Statele Unite nu mai contează cu adevărat pe cîmpul de joc. Cea mai mare putere militară a lumii rămîne doar atît: un aparat tehnologic fabulos. Viziunea şi direcţia politică au dispărut sau au fost înlocuite de adversarii lor cei mai periculoşi: improvizaţia şi naivitatea. Problema e că bunele intenţii sau umanitarismul nu sînt o scuză în lumea reală şi nici nu emoţionează competitori care ştiu să facă, mai departe, cu sau fără acoperire, politică de mare putere. Angajamentul american în Orientul Mijlociu a început cu o piesă de mare calibru retoric: discursul de la Cairo, susţinut în iunie 2009, la șase luni după instalarea noului Preşedinte american. Intervenţia de la Cairo a mizat pe aşa numita diplomaţie „soft", care prespune în mod fundamental că lumea e un salon meditativ în care buna creştere şi idealurile sînt aplaudate pe merit. La mai puţin de patru luni după discursul în care Preşedintele invita lumea arabo-islamică la conversaţie şi fapte bune, recitalul a fost validat în triumf de crema elitelor occidentale: Barak Obama primea Premiul Nobel pentru pace. Cu alte cuvinte, un Preşedinte care abia apuca să înveţe ce e Preşedinţia în regim global, era proclamat erou al păcii. Entuziaştii fenomenului Obama proclamau totodată rezolvarea fulgerătoare a problemelor politice ale lumii şi stabileau că, în fond, politicienii nu au făcut decît să piardă vremea în ultimele aproape 2000 de ani. Politica nu poate merge înainte prin mijlioace politice. În schimb, apariţia mesianică a unui generos care predică binele universal rezolvă tot.

La trei ani de la această propunere, lumea arabo-islamică e o colecţie de anarhii şi războaie civile, Cairo e capitala unui măcel cvasipermanent, iar locul Americii în acest teatru turbulent e egal cu spaţiul în care încape scaunul privitorului. Golul lăsat de dezastrul politic american e ocupat de Rusia care a făcut pasul înainte şi pozează în mare putere renăscută. Apariţia Rusiei nu are nimic glorios. Diplomaţia Ministrului de externe Lavrov şi ieşirile publice ale Preşedintelui Putin reiau manevrele de manual ale manipulării şi ţintesc vechile obiective imperiale sovietice. Nimic nou, în afara fragilităţii şi naivităţii incredibile ale partiturii americane. Statele Unite au ratat la pas conflictul din Siria şi au intrat nepregătite pe un coridor deschis cu mare abilitate de Iran. Eşecurile sînt cu atît mai grave cu cît sînt însoţite de ridicol. Pe tot parcursul acestei rătăciri, Statele Unite au lăsat impresia unei puteri care evită, din neputinţă, deciziile majore şi lasă bucuroasă Rusia să ia iniţiativa, ba chiar mai mult să devină decident în politica externă americană. Evident, din clipa în care o mare putere începe să arate ca un novice tras pe sfoară, nimeni şi nimic nu mai pot reface respectul pierdut. Pretendenţii şi adversarii încep să facă coadă la sfidări iar prietenii şi neutrii încep să facă socoteli alternative. Rezultatul acestei dislocări nu se simte nicăieri mai puternic decît în statele care au gravitat istoric în orbita valorilor de inspiraţie americană şi s-au smuls sprijinindu-se pe aceste valori din spaţiul comunist sovietic. E vorba de Europa de Est.
XS
SM
MD
LG