Linkuri accesibilitate

Festivalul Ethno Jazz 2013: tunuri şi muze


Boris Cremene, Alexandru Şipa şi Virgil Mihaiu

Boris Cremene, Alexandru Şipa şi Virgil Mihaiu

În studioul de la Chişinău al Europei Libere: actorul şi regizorul Boris Cremene, muzicologul Alexandru Şipa şi Virgil Mihaiu, muzicolog, profesor universitar şi moderatorul Festivalului de la Chişinău.


Bine v-am găsit, doamnelor şi domnilor. La microfon e Vasile Botnaru, autorul şi prezentatorul emisiunii Punct şi de la capăt.

La Chişinău, se produce o nouă ediţie a Festivalului Ethno Jazz, drămăluit şi găzduit de formaţia Trigon, în frunte cu Anatol Ştefăneţ, Festival care, aşa cum zice dictonul despre tunuri şi muze, îi trimite în umbră, măcar pentru câteva zile, pe „gladiatorii politici”... Despre agenda şi impactul Festivalului şi a culturii jazzistice, în general, vom vorbi astăzi cu invitaţii mei.

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află actorul şi regizorul Boris Cremene, muzicologul Alexandru Şipa şi Virgil Mihaiu, muzicolog, profesor universitar şi moderatorul Festivalului de la Chişinău.

Europa Liberă: V-aş ruga să daţi o definiţie ce este jazzul, de fapt? Acuma, că am avut norocul să stau la unul din spectacole alături de Boris Cremene, care este astăzi în studio, dânsul spunea: „Asta e muzica care te face să gândeşti”. Dar toate muzicile şi, mai cu seamă, muzica cea clasică te face să gândeşti, că ar fi cea mai sofisticată.

Alexandru Şipa

Alexandru Şipa

Alexandru Şipa: „Pe mine, mai degrabă, mă face să dansez.”

Europa Liberă: Uitaţi şi aşa se poate defini. Deci, vă rog, să ne spuneţi ce este muzica de jazz?

Virgil Mihaiu: „Muzica de jazz este expresia libertăţii pe arta sunetului, ca expresie a libertăţii, pentru că îţi conferă o libertate. Practic, s-a verificat, în timpul dictaturii, chestiunea asta: o libertate care nu exista în niciuna din arte. În primul rând că, în sine, muzica este arta artelor, pentru că este cea mai abstractă dintre toate expresiile artistice umane. Şi, din cauza aceasta, nu poate fi deja, prin definiţie, nu poate fi controlată, adică scapă printre degete, nu poate fi prinsă în reguli ideologice, în ordine ş.a.m.d. În schimb, putea să zicem, cum s-a întâmplat, în timpul stalinismului, cu Prokofiev, Şostakovici, aveau probleme enorme cu cenzura, pentru că ei încercau să controleze ce nu poate fi controlat, să le dea dispoziţii, să nu fie formalişti etc. E o inerţie perfectă. În timpul ceauşismului, s-a constatat că se puteau tăia scene din filme, se putea obliga la teatru să nu se joace nu ştiu ce, în cărţi se tăiau pasaje întregi, capitole, se modifica tot. Ei, în materie de jazz, în momentul când muzicienii erau în scenă, nu li se mai putea impune cum să improvizeze, pentru că arta improvizaţiei şi expresia spontană sunt esenţa jazzului.”

Europa Liberă: Dar nu îi lăsau să intre în scenă...

Virgil Mihaiu: „Problema, într-adevăr, e să reuşeşti să treci pe scenă. Sigur că, în Coreea de Nord, nu există nimic, dar nu există nici muzica, nu există nimic. Deci, dacă mergem la absolut, atunci, într-adevăr, nu putem să mai creăm nimic artistic.”

Europa Liberă: Asta a fost definiţia domnului Mihaiu. Domnule Şipa?

Alexandru Şipa şi Virgil Mihaiu

Alexandru Şipa şi Virgil Mihaiu

Alexandru Şipa: „Eu l-aş parafraza sau chiar l-aş cita pe autorul cărţii, John Coltrane, care tocmai a apărut recent şi în traducere în România, spunea că jazzul este muzica populară cea mai savantă... Aş dezvolta puţin subiectul, aş spune că jazzul a fost, într-adevăr, la origini, o muzică populară sau o primă fază de evoluţie, combinaţie între folclor şi muzica europeană occidentală, cultă, dar din acestea s-a dezvoltat, în scurt timp, şi s-a configurat un gen muzical universal, la fel ca muzica clasică, la fel ca muzica pop, rock, aşa încât acum poate fi considerat şi poate sta în patrimoniul artei culturii universale, alături de cele mai importante descoperiri sau creaţii, sau configurări sonore ale secolului XX.”

Europa Liberă: Domnule Şipa, dar părinţii fondatori ai acestui gen nu sunt geloşi, atunci când europenii au deviat într-o aşa măsură că nu se mai recunosc motivele şi originile africane, de exemplu?

Alexandru Şipa: „Unii – da, alţii, din contra, sunt bucuroşi că jazzul a fost completat şi, astfel, are atât de multe ramificaţii. De la early jazz până la jazz-rock există combinaţii de elemente şi ale folclorului afro-american cu muzica clasică sau chiar cu elemente ritmice, tehnice, instrumentale, de gen chitară bas, chitară electrică, instrumente cu claviatură, electronice, sintetizatoare care îşi au sorgintea şi în Europa, dar şi în Statele Unite.”

Europa Liberă: Domnule Boris Cremene, dumneavoastră sunteţi consumator de jazz.

Boris Cremene

Boris Cremene

Boris Cremene: „Pentru mine, părintele jazzului este dorinţa de libertate, în primul rând... Ca şi consumator, cum aţi spus, de muzică jazz, pentru mine jazzul este o terapie şi o sursă mare de inspiraţie... Pentru că, după un concert de jazz, eu merg acasă altfel, mă uit la lume altfel, deschid uşa altfel.”

Europa Liberă: Dar cum altfel? Ce se întâmplă în organismul dumneavoastră?

Boris Cremene: „Devin mai bio, devin mai organic, devin mai adevărat.”

Europa Liberă: Pretind şi eu o mică definiţie pentru jazz. Probabil că, este un fel de esperanto pe care l-a visat omenirea şi este un limbaj universal, suficiente câteva acorduri, câteva schimburi de fraze muzicale ca oamenii să se înţeleagă, să vadă foarte clar dacă au afinităţi, dacă sunt pe aceeaşi undă. Şi, dacă omenirea a găsit acest esperanto şi funcţionează, în pofida opreliştilor, în pofida dorinţei fireşti a puterii de a băga jazzul în Cântarea României, jazzul există de la sine. Şi, dacă există, de ce, pe de altă parte, oamenii care se înţeleg atât de bine în limbajul acesta esperanto al jazzului, ajung să se împuşte, ajung să se duşmănească?.. Oare nu ar putea oamenii de jazz să preia puterea, să calmeze spiritele, să-i înlocuiască pe aceştia care, probabil, nu ştiu jazz şi, din cauza aceasta, sunt violenţi, domnule Mihaiu?

Virgil Mihaiu: „E frumos, frumos utopism. Am mai auzit-o pe aceasta. Vitalie Ciobanu a avut aceeaşi idee, acum vreo 10 ani, într-un editorial, în România Liberă, exact la fel. Foarte, foarte interesant.”

Alexandru Şipa: „Dar şi Dizzy Gillespie a dorit să candideze la preşedinţia Statelor Unite.”

Europa Liberă: Bine, şi Clinton a fost un fel de saxofonist...

Virgil Mihaiu: „Chiar era. Chiar a cântat şi la Reduta, la Praga, are fotografii şi chiar ca invitat muzical.”

Boris Cremene: „Eu chiar am avut fericirea să-l ascult, într-un oraş irlandez, Limerick, în Sugar Club, unde a cântat pasaje la saxofon şi chiar am înţeles că este...”

Europa Liberă: Da, dar eu vă rog să o luaţi în serios cu întrebarea aceasta. De ce omenirea este în stare să fie violentă, când are asemenea limbaje?

Virgil Mihaiu: „Din păcate, proporţional şi statistic, e o infirmă minoritate despre ce vorbim noi, inclusiv Gillespie. M-am uitat, sunt nişte articole acuma şi, ce să spun, toată lumea zicea că e o parodie. Oricum, el avea un simţ al umorului foarte dezvoltat. Dar nu ştiu nici măcar dacă a depăşit câteva mii de voturi atunci, în campania din anii ’60. Şi asta este, într-adevăr, trist, e întristător, fiindcă potenţialul real este acesta, potenţial pacifist, tot ce vrei. Însă se pare că s-a îngălat, eu zic, pericolul acesta al suprapopulării este absolut dezastruos pentru omenire, adică practic ne autofagocităm. În momentul când exponenţial creşte această populaţie, normal că şi răul creşte tot exponenţial. Nu ai ce să-i faci. Indiferent câte şcoli de jazz inventăm noi, nu se poate calma nimic.”

Europa Liberă: Domnule Şipa, dumneavoastră credeţi, la fel, că amatorii de jazz, cunoscătorii sau oamenii „buni” sunt în minoritate?

Alexandru Şipa: „Nu întotdeauna calitatea este sinonimă cu cantitatea şi aş cita încă un jazzman care s-a implicat, e drept, în anumite limite, în politică. La noi, regretatul Johnny Răducanu, care a făcut parte, la un moment dat, din Partidul Alianţei Civice. Bine ar fi să fie cât mai mulţi muzicieni de jazz care să se implice nu numai în politică, în general, în arta, cultura de vârf. Şi ne bucură faptul că un asemenea muzician este şi Mircea Tiberian care scrie articole, cărţi, alături de numeroasele albume, pe care le produce, şi este deseori alături de poeţi, de literaţi, în diferite evenimente literare. La fel, Adrian Iorgulescu, care se află în Partidul Liberal, încearcă şi reuşeşte, cât de cât, să sensibilizeze măcar anumite părţi ale societăţii şi ale electoratului. Eu cred şi, în general, sunt un optimist, cred că aceste personalităţi cu cât sunt mai multe şi cu cât sunt mai cultivate, vor reuşi, cel puţin, să echilibreze balanţa.

Ceea ce se conturează acum şi la nivel naţional, şi la nivel european, dacă nu chiar universal, îmi dă speranţe de mai bine. Faptul că ne aflăm la un asemenea Festival, ajuns la a XII-a ediţie, care are concerte şi la Comrat, şi la Tiraspol, nu mai spun de Chişinău, pentru mine, este o mare satisfacţie şi o mare încredere în forţa muzicii, a jazzului. Să nu uităm că Statele Unite au avut ideea extraordinară, genială, cu „arma” sonoră, în anii ’65, să-l aducă pe Louis Armstrong la Bucureşti, apoi în ’71 pe celebrii Thelonious Monk, Dizzy Gillespie, Duke Ellington, Ornette Coleman, Gary Burton. Tot acest ansamblu, care a compus „arma” sonoră a Statelor Unite, a reuşit să spargă şi să distrugă zidul totalitar, zidul dictaturilor şi, iată, acum să ne aflăm în libertate, în democraţie.”

Europa Liberă: Iar la Europa Liberă şi-a adus contribuţia Cornel Chiriac. Lucru ştiut: zidul l-a spart şi Cornel Chiriac.

Alexandru Şipa: „Şi Andrei Voiculescu.”

Europa Liberă: Boris Cremene, dumneata eşti din interiorul meseriei. Iarăşi, crezi în „utopia” asta, îmi cer scuze pentru ghilimele acestea de rigoare, în „utopia” că frumosul va salva lumea?

Boris Cremene: „Nu cred în aceasta, dar frumosul îşi are rolul lui, bineînţeles. Îmi aduc aminte, din unele filme, când, pe timpul războiului, se întâlneau soldaţii din armatele inamice, beau o ţuică, fumau o ţigară şi se întorceau înapoi la armă, să tragă unul în altul. Eu cred că jazz-ul ar putea să ne facă să ne împuşcăm mai puţin sau să ne împuşcăm pe alături.”

Europa Liberă: Să zăbovim mai mult...

Boris Cremene: „Eu, de unde nu aş fi, în lumea asta, mă întorc, în perioada respectivă, la Chişinău, pentru că îmi place foarte mult că ţara mea are un festival de jazz de un nivel mondial... Nu ştiu dacă fostele republici sovietice au mai păstrat asemenea festivaluri. Chiar şi Georgia, care a avut o tradiţie mare în jazz, a pierdut-o. Şi mă bucur foarte mult că Ştefăneţ reuşeşte cu Trigon-ul să aducă nume. Când am văzut că vine Paolo Fresu, am crezut că e o glumă, nu este adevărat. Şi atunci a fost marea revelaţie, şi am venit cu prietenii, şi am tăcut după aceasta, mergând pe stradă, sunând în capul nostru trompeta lui.”

Europa Liberă: Dar şi Richard Galliano...

Boris Cremene: „Richard Galliano a mai fost pe la noi şi e cunoscut deja.”

Europa Liberă: Da, dar l-aţi văzut în scenă, cum a zis: „Dom’le, sunt a treia oară la Chişinău”, i-a salutat pe colegii din Concertino. Într-adevăr, asta îţi dă senzaţia că nu eşti într-o provincie uitată, de vai de capul nostru.

Boris Cremene: „Cred că, dacă am avea, în fiecare lună, aşa un concert, probabil că, jazzul ar putea să transforme tunurile în strune de pian sau nu ştiu...”

Virgil Mihaiu

Virgil Mihaiu

Virgil Mihaiu: „Aici mai e o chestiune. Noi, în general, în spaţiul românităţii, acest spaţiu al latinităţii orientale, suntem inconştienţi de propriile valori, asta e o tară naţională. Şi vă spun din propria experienţă, de 20 de ani, de când am acest curs de estetică a jazzului, la Academia de Muzică din Cluj, sunt de-a dreptul uluit. În fiecare an, vin noi şi noi, şi noi talente muzicale şi coregrafice provenite din Basarabia care după aceea, sigur, din păcate, se împrăştie pe glob. Adică noi suntem şi risipitori. De asta îl admir pe Anatol Ştefăneţ.”

Europa Liberă: Vreau să profit de calitatea domniilor voastre de ştiutori şi să le explicăm ascultătorilor noştri măcar un pic, să desenaţi jazzul în cuvinte. De ce jazzul este inepuizabil? De ce niciodată un om de jazz nu are o limită, nu epuizează, de fapt, muzica aceasta niciodată? De ce se întâmplă asta?

Alexandru Şipa: „Aş putea spune, pe scurt, că jazzul poate porni de la orice şi poate ajunge la orice... Deci, fiind într-o limită nelimitată, un paradox, poate fi inepuizabil... Iată şi această dovadă a Festivalului Ethno Jazz de la Chişinău. Fiecare formaţie, deşi vine dintr-o direcţie diferită, porneşte într-o direcţie nelimitată, infinită şi este creatoare, este permanent, fiecare recital aduce ceva nou, creativ. Şi aceasta dă culoare, dă complexitate şi dă, într-un fel, şi valoare. Mă bucură, enorm de mult, această diversitate stilistică, deşi se spune ethno jazz, de exemplu trioul cu Richard Galliano, Paolo Fresu şi Jan Lundgren a avut elemente şi de şansonetă, dar şi de muzică preclasică, Claudio Monteverdi. În jazz totul e nu de unde porneşti, ci unde ajungi, nu de la pretext, ci de la felul în care tratezi acest pretext. Extraordinar, a fost o culminaţie a întregii arte a jazzului, pe care am ascultat-o vreodată...”

Virgil Mihaiu: „Plus ce spuneam atunci, şi pe scenă, fiecare în sine venea cu un bagaj cultural-spiritual colosal şi a ieşit o capodoperă, o sinteză splendidă, pusă sub un nume latinesc Mare nostrum [trio, Franţa, Italia, Suedia], care ne obligă şi pe noi sau, nu ştiu cum, ne integrează în cultura europeană.”


Europa Liberă: A propos, să vă întreb, piesele care se produc în diferite festivaluri, concerte, seamănă între ele, aceleaşi piese, în aparenţă, aceleaşi? Ca un neştiutor, le-am accesat pe YouTube şi, la prima vedere, mie mi se par total diferite. Dumneavoastră, care aveţi ocazia să le comparaţi, de mai multe ori?

Virgil Mihaiu: „Bine, acuma să explic un pic. Ei au cântat şi o piesă de Antônio Carlos Jobim – dacă tot e maestrul Cremene, cu care avem marea plăcere să conversăm în portugheză, cu accent brazilian – a fost uluitoare, era aproape irecognoscibilă. Dar de ce? Dacă analizaţi, o bună parte din bossa nova, trama armonica unor bossa nove din cele mai cunoscute, este preluată tale quale de la Chopin; bine, şi din alţi, din Debussy, din Ravel, au avut chiar şi o piesă de Ravel, ei, peste care e complet altă linie melodică. Aceasta e o procedură pe care a aplicat-o, de exemplu, Thelonious Monk, avea aceeaşi „steirische harmonika” de la Sweet Georgia Brown şi el inventa o linie melodică atât de originală, încât nu-ţi mai dădeai seama că, de fapt, ce e în fundal îţi sună cunoscut de undeva, adică e o chestie subliminală.”

Europa Liberă: Dar, de la concert la concert, ei improvizează, ei schimbă?

Virgil Mihaiu: „Da, da.”

Europa Liberă: Adică nu este o piesă cizelată mecanic?

Virgil Mihaiu: „Da. Aceasta e chiar fascinant. Şi ce îmi place aici? Că menţin totuşi coerenţa aceasta a discursului. Fiindcă am văzut şi festivaluri, de exemplu, cum este la Sibiu un festival radical de avangardă, unde, cum să spun, dacă faci avangardă de mare calitate, cum făcea Ganelin, Chekasin, Tarasov, este uluitor, este o experienţă unică. Dacă o faci stupid, este de neascultat, tu alungi publicul.”

Europa Liberă: Domnule Cremene, iarăşi, apelez la meseria dumneavoastră de regizor. Oricâtă improvizaţie ai vrea să produci sau, iată, avangardă, totuşi trebuie să ai o arhitectură, trebuie să porneşti de la un scheleton.

Boris Cremene: „Reguli există, bineînţeles. Dar marea valenţă a jazzului – atunci când muzicienii se adună, uită de toate regulile şi formează împreună altă regulă... Niciodată acelaşi concert de jazz nu poate fi repetat exact. Renumitul concert de la San Francisco al lui Jeff McLaughlin, Al DiMeola, Paco DeLucia nu a mai putut fi repetat niciodată, cât de mult n-ar fi vrut ei. Un copil nu se naşte de două ori, aceasta este marea forţă a jazz-ului...”

Europa Liberă: Ce frumos aţi spus despre copilul care nu-l poţi naşte a doua oară...

Boris Cremene: „Şi chiar m-a mirat aseară în ce formulă se adună muzicienii în jazz: trei instrumente solistice pot fi percuţie, la un moment dat, deci, nişte întorsături neaşteptate. Noi trăim anumite complexe în viaţă. Jazz-ul îţi eliberează tot balastul acesta de complexe şi te lasă pur... Creaţia nu este ceea ce este – ceea ce poate fi. Şi anume jazzul nu este arta realului, dar a posibilului. Şi aceasta este marea forţă a lui.”

Europa Liberă: Dar când consumaţi jazzul, nu vreţi să vă mutaţi în scenă? Nu invidiaţi artiştii?

Boris Cremene

Boris Cremene

Boris Cremene: „Haruki Murakami totdeauna când scrie, scrie cu căşti şi ascultă jazz. Pentru că jazzul este un ghid pentru el în ceea ce face el. Pentru mine jazzul este un mare ghid în ceea ce fac eu...”

Virgil Mihaiu: „Depinde de artă.”

Europa Liberă: Adică, vă deschide porii pentru alte creaţii?

Boris Cremene: „Exact. Supapele acestea... nici nu te aştepţi unde te întoarce. Precum este imprevizibil jazzul, aşa este şi omul, deci, îl duce acolo unde trebuie să-l ducă...”

Europa Liberă: Eu, într-o discuţie cu un profan, ca şi mine, spuneam ceea ce mă fascinează pe mine în jazz şi în improvizaţie, în special, este că, la un moment dat, trei muzicieni, chiar şi doi, prind a impune nişte ritmuri atât de diferite, încât te pomeneşti că un instrument îţi impune un ritm pentru inimă, alt instrument îţi impune alt ritm pentru cap şi, la un moment dat, te simţi decupat şi nu-ţi dai seama, cum dracu’ mai trăieşti în timpul acesta... Dar, din această cacofonie şi aritmie, până la urmă, iese aşa o armonie de interesantă, că exact ajung la terapia despre care vorbeaţi la început.

Virgil Mihaiu: „Extraordinară intuiţie. Dacă tot am zis de trioul acela genial din Rusia, vreau să spun că textul pe care le-am publicat atunci, în Jazz Forum, că pe atunci funcţiona revista aceea uluitoare de la Varşovia, revista Federaţiei Internaţionale de Jazz, era scrisă şi în engleză, şi în germană, şi în polonă, actualmente doar în polonă, dar nu din culpa polonezilor, ci a Uniunii Europene şi a UNESCO, care nu mai finanţează ediţia internaţională. Şi articolul acesta se intitula aşa, eu scriam în interior: „Ganelin este creierul, Tarasov este inima, iar Vladimir Chekasin sunt viscerele - creier, inimă, viscere”. Dar chiar aşa era senzaţia, era uluitor. Şi această combinaţie fabuloasă, uite, ce intuiţie, că poţi să pleci de undeva şi să ajungi nu ştiu unde.”

Europa Liberă: Să revenim la Festivalul de la Chişinău. Dumneavoastră, care îl urmăriţi cu regularitate, iată, Boris chiar şi din China a tras o fugă ca să vadă ce se produce la Chişinău, nu mai zic de domnul Mihaiu, care îl prezintă cu regularitate, ce noutăţi aţi observat? Dacă Festivalul scoate noutăţi sau merge pe o pârtie sigură, ascendentă? Şi dacă justifică titlul de ethno jazz? Cât ethno există în concepţia Festivalului, dacă aceasta e primordial sau nu?

Virgil Mihaiu: „Aceasta îşi dă seama Alex foarte bine, fiindcă el are o viziune proaspătă. Noi suntem cam hârşiţi aici.”

Europa Liberă: Domnule Şipa, dumneavoastră ce puteţi spune?

Alexandru Şipa: „Am mai spus şi repet, sunt extrem de entuziasmat de ce se întâmplă, pentru că, urmărind şi evoluţia grupului Trigon, de la album la album, de la concert la concert, evoluează, pentru că îşi îmbogăţesc permanent sursele de inspiraţie şi de creaţie. Iar pe de altă parte, pentru că sunt pentru prima oară la ethno jazz, nu la un festival de jazz de la Chişinău, am mai fost în ’90-’91, când organiza Grigore Dolinţă, dar acum văd un profil, văd, ascult un profil special.”

Europa Liberă: Elementul ethno este, până la urmă, o constrângere sau totuşi are suficientă libertate?

Alexandru Şipa: „Nu cred. Nici organizatorul şi nici formaţiile. Sigur că organizatorul îşi doreşte ca formaţiile să vină mai degrabă dinspre ethno, dinspre folclor spre jazz.”

Europa Liberă: Măcar geografic...

Alexandru Şipa: „Da, dar nu e o condiţie. Condiţia, repet, nu este ce cânţi, ci cum cânţi. Or, aceste formaţii, dincolo de ce au cântat, au demonstrat că sunt valoroase. Dacă există şi această configuraţie ethno, cu atât mai bine, cu atât mai în folosul genericului acestui Festival.”

Europa Liberă: Domnule Cremene, impresia dumneavoastră despre componenta ethno?

Boris Cremene: „Festivalul este foarte diferit, în fiecare seară, avem surprize. Pentru mine mai puţin a fost ethno deschiderea Festivalului şi anume grupul din Austria. Dar, în rest, mi s-a părut interesant că polonezii, acordeoniştii, au adus un element etnic din Iran, au avut o piesă Islamabad, de exemplu. Sau concertul de aseară a fost total ethno, după mine. Deci fiecare concert a conţinut o piesă ethno neapărat.”

Alexandru Şipa: „Există şi un ethno, mă scuzaţi, citadin. Ethno nu presupune neapărat să vii de pe dealuri, poţi să vii şi din cartierele mărginaşe ale oricărui oraş şi să aduci pe scenă folclorul urban.”

Europa Liberă: Dar o formaţie, probabil că, îşi pune, problema să fie şi suficient de „comercială”, în sensul bun, să fie şi suficient de ethno, dar nu super-toxică, astfel încât să nu se recunoască cu desăvârşire. Deci au de îmbinat aceste sarcini şi într-un micro concert care, de fapt, e de jumătate de oră maxim.

Alexandru Şipa: „Dar, în primul rând, organizatorul selectează. Din zecile, sutele de oferte pe care le primeşte, selectează acele recitaluri care...”

Europa Liberă: Deci regizorul este Anatol Ştefăneţ?

Virgil Mihaiu: „Culmea culmilor, am fost la mai multe interviuri cu el. Ei bine, acum aici, puţin se alintă, dar zice: „Responsabilitatea nu e a mea – zice – Natalia Ştefăneţ este director artistic”, şi, până la urmă, chiar îi dau credit. Fiindcă el ascultă enorm şi tot el îşi dă girul, dar, de fapt, opţiunile primare le face Natalia Ştefăneţ, care şi-a dezvoltat un gust special. Şi, sigur, e discutabil uneori, şi ar putea fi şi sugestii şi nu ştiu cum, dar oricum, în genere, a fost un progres. Eu l-am putut urmări, în timp.”

Alexandru Şipa: „Deci repet, scuzaţi-mă, consider că nu atât genul, stilul este primordial, ci valoarea, valoarea formaţiilor respective.”

Europa Liberă: A propos, aici vreau să vă întreb, iarăşi, pentru profanii care sunt de partea astălaltă. Spuneţi, vă rog, cum deosebiţi dumneavoastră un jazz autentic de unul care nu ajunge la altitudinea pretenţiilor dumneavoastră? Cum puteţi defini ce înseamnă, de fapt, valoarea, cum spuneţi dumneavoastră, domnule Alexandru Şipa?

Alexandru Şipa: „Pentru mine, valoarea porneşte de la valoarea individuală a fiecărui component al formaţiei. Individuală în sens de acumulare tehnică instrumentală sau vocală, apoi, cultura muzicală, în general, şi abia apoi cultura jazz-ului sau jazzistică, sau a elementelor de jazz. Dacă fiecare instrumentist sau vocalist, interpret, dovedeşte aceste calităţi, plus creativitatea preconcepută şi spontană, improvizată adică, atunci mă convinge că aplauzele şi consideraţia mea nu sunt inutile, ba, din contra, îmi stârneşte şi mie, şi celor din jur admiraţia. Am fost convins, încă o dată, că publicul din Chişinău este şi avizat, şi cultivat, şi, mai ales, are un enorm bun simţ.”

Europa Liberă: A propos, mă uit la artiştii din scenă. Ei, într-adevăr, ştiu să aprecieze publicul.

Alexandru Şipa: „Nu întâmplător, muzicienii de pe scenă îşi păstrează o anumită poziţie, nu numai poziţie, stare-dispoziţie şi chiar poziţia instrumentului, până când ecoul, oarecum, ecoul piesei, al ultimului sunet, se epuizează şi atunci...”

Europa Liberă: Acesta este semnalul teatral, dar sala poate să nu-l detecteze, poate să-l neglijeze. Or, sala de la Chişinău, într-adevăr, a fost receptivă. Boris, e aşa?

Boris Cremene: „Spectatorul este parte a concertului, fără el nu există nimic. De dragul lui se face aceasta. Şi atunci există chimia aceasta între cei care fac şi cei care ascultă.”

Europa Liberă: Bine, dar am văzut şi alte săli, de exemplu, cei care vin la Kirkorov şi îşi plătesc biletele cu sute, mii, sigur că ei se comportă altfel.

Boris Cremene: „Aceia mănâncă înainte de concert, de aceasta.”

Europa Liberă: Şi în timpul concertului...

Boris Cremene: „Da. Şi în timpul concertului.”

Alexandru Şipa: „Nu cred că o asemenea reacţie a fost la prima sau la a doua ediţie. Cele 11 ediţii de până acum au pregătit, cultivat publicul, pe de o parte. Iar publicul jazz-ului vine, mai degrabă, din zona muzicii culte, din zona artelor culte, dacă nu, măcar a elementarului bun-simţ.”

Boris Cremene: „Mă uitam la poziţia lui Fresu aseară. Spectacol aparte era: poziţia lui pe scaun, schimbul trompetelor. Extraordinar!”

Europa Liberă: Până şi saliva cum o scoate din trompetă...

Boris Cremene: „Exact.”

Virgil Mihaiu: „Bine, eu l-am văzut şi în recentul film de pe Mezzo, s-a făcut un documentar, când a împlinit el 50 de ani recent şi a filmat în Sardinia, din patriotism local, cu majoritatea partenerilor lui fabuloşi.”

Boris Cremene: „Cu acei zece cântăreţi.”

Virgil Mihaiu: „Mulţi, nu. Cu toţi muzicienii, gen Galliano, gen Daniele Di Bonaventura, care a cântat la bandoneon aici, la Chişinău, mulţi, gen Nguyên Lê la chitară, adică nume mare. Şi, evident că, e fascinant. Dar un element, definiţia lui Alex a fost fabuloasă, îmi place şi îl invidiez că are rigoarea aceasta, capabil să dea elementele valorice, care sunt foarte dificil de detectat, a uitat una pe care vreau să o subliniez.”

Alexandru Şipa: „Mulţumesc pentru completare.”

Virgil Mihaiu: „Este interacţiunea dintre toţi.”

Alexandru Şipa: „Absolut, interplay-ul.”

Virgil Mihaiu: „Este inimaginabil. Tocmai asta a fost arta grupului maxim de până acum Mare Nostrum. Fabulos! Adică este, aşa, o fluenţă incredibilă între idei, este o intuiţie a reactivităţii celorlalţi. Aceasta este specific în jazz, că, dacă nu o ai, faci un discurs paralel şi s-a terminat.”

Boris Cremene: „Exact.”

Europa Liberă: Şi unde, mai ales, vedetismul este imposibil.

Virgil Mihaiu: „Şi asta, vreau să spun, că funcţionează la Trigon perfect. Este incredibil şi Anatol Ştefăneţ are un fler de a găsi aceşti muzicieni tineri, cum este acuma Alexandru Arcuş.”

Boris Cremene: „Extraordinar, da.”

Virgil Mihaiu: „Pe care l-a găsit.”

Europa Liberă: Şi, mai ales, că el nu-i domină pe aceştia tineri.

Virgil Mihaiu: „Da. Îi încurajează. Păi, le face carieră, îi lansează pe glob.”

Europa Liberă: Da, el rămâne modest, chiar dacă este omul de piedestal, un monstru sacru, se comportă absolut modest. Pe final, vreau să revenim la începutul acestui dialog. Totuşi care naţiuni sunt mai jazzistice? Şi dacă există o condiţie anume pentru lansarea jazzului, pentru lansarea multor oameni care produc jazz, care trăiesc în jazz? Domnul Mihaiu din scenă a spus că, de exemplu, Elveţia are o mulţime de... Este bogăţia sau condiţia socială o determinantă?

Virgil Mihaiu: „Discuţia e infinită. E o bună temă de doctorat. Dar cum zicea, fiindcă tot l-ai invocat pe Johny Răducanu, în anii ’80 sau ’70, a fost într-un turneu în Spania, la San Sebastian, şi s-a întors cu următoarea impresie, zicea: „Măi, aceştia sunt exact ca noi – cum vorbea el – aceştia sunt ca noi, mă, 97% talent şi 3% administraţie proastă a talentului”... Zicea: „E de necrezut, 97 de muzicieni extraordinari şi aceia trei, care nu sunt talentaţi, aceia sunt susţinuţi, nu ştiu cum, oficial”. Aşa şi în România. Te duci în Ungaria, era invers: erau 4% oameni care ştiau engleză, aceia erau selectaţi să facă emisiunile de jazz, înţelegi? La noi vorbeau toţi engleză, ei nu făceau emisiunile de jazz. Raportul era pe dos. Dacă aveau cinci talente, ajungeau la Berkeley [University], îi detectau, imediat le dădeau burse, pe timpul Republicii Populare Ungare, aveau șapte reviste de muzică. În Polonia – la fel, în Lituania – la fel. E vorba de talent administrativ, care nu se confundă cu talentul nativ.”

Europa Liberă: Bine, dar jazzul totuşi există, în pofida administraţiei.

Virgil Mihaiu: „Sigur că da. Jazz-ul este pretutindeni, începând din Vietnam şi terminând cu Chile, cu Islanda, aceasta chiar e fascinant. Acum că local e susţinut mai bine sau mai rău este cu totul altceva.”

Europa Liberă: Domnule Mihaiu, dar eu vreau să reduc întrebarea mai simplist. Totuşi oamenilor, care se gândesc la salariu, la bursă, la pensie, nu prea le arde de jazz sau de muzică. Sau, dimpotrivă, el ia sapa şi ajunge în câmp, şi cântă Ciocârlia.

Virgil Mihaiu: „Să-ţi dau un exemplu. Să ne întoarcem la rădăcinile afro-americane. Am acum un album făcut de un jurnalist german. S-a dus în America şi i-a luat pe toţi marii muzicieni de jazz care trăiesc şi care au peste 70 de ani, 70 până la 99 de ani şi cu fiecare are reportaj, inclusiv Paul Blair, tipi gigantici, care trăiesc, Sonny Rollins, deci, mari nume.

Este fascinant, dar şi înfricoşător, pentru că este o societate de liberalism sălbatic în care unii au reuşit, nu se ştie cum Gary Peacock, basistul lui Keith Jarret, iar alţii să cadă. Este ca într-un film de groază, în care unii au avut succes social, şi-au făcut o casă, şi-au făcut nişte rezerve, alţii, cum era un mare trombonist, dispăruţi completamente, scrie în interviu: „Am avut un atac cerebral, mi-am pierdut toate capacităţile şi, la 77 de ani, am reluat cântatul la trombon, deci, exact cum am învăţat în liceu”. Şi acum, la 80 de ani, cântă din nou. Acesta e tipul de societate americană.

Dacă eşti în Norvegia, guvernul norvegian îţi dă bani, te trimite în turnee, şi când vin la conferinţele mondiale la Grenoble, unde ne-am întâlnit, noi, săracii, ca toţi amărăştenii, inclusiv francezii, toţi se plângeau că nu au bani, cel mai tare se plâng englezii, dacă vreţi să ştiţi, British Council niciodată nu are bani, Arts Council niciodată nu are bani. Şi norvegianul zicea: „Vreţi să beţi ceva? Hai că vă cumpărăm noi la toţi, că guvernul nostru, deci, Ministerul de Externe, ne dă atât de mult şi trebuie să justificăm”. Aceasta e situaţia paralelă cu arta.”

Europa Liberă: Deci, domnule Şipa, răspunsul dumneavoastră: care naţiuni sunt?

Alexandru Şipa: „Răspunsul meu domnului Vasile Botnaru ar fi următorul. Pe de o parte, am avut revelaţii, în ultimii ani, ca membru al unor jurii ale concursurilor din ţările nordice, unde şcoala nordică – Danemarca, Suedia, Estonia, Lituania, Letonia, Finlanda – a venit cu foarte mulţi tineri, foarte valoroşi, pe de o parte, deci, revelaţia şcolilor nordice. Pe de altă parte, jazzul se află în gena, în hormonii omului secolului XX-XXI şi va continua a omului de oriunde... Jazzul se poate naşte şi poate evolua oriunde în lume, dacă acel popor este informat, cel puţin, informat asupra jazzului. Să nu uităm că, în România, jazzul a ajuns prin anii ’20 şi ceva, imediat, la foarte puţin timp, după naşterea lui, în sudul Statelor Unite, respectiv, Louisiana, New Orleans, Chicago şi, în 1928, aveam deja prima formaţie de jazz. Oriunde pe glob ajunge jazzul, prinde imediat, are o forţă de pătrundere incredibilă şi de asimilare incredibilă... Şi nu pot să mi-o explic decât prin aceşti hormoni ai jazzului care se află în orice om cât de cât cultivat sau informat...”

Europa Liberă: Încă o dovadă a faptului că jazzul este însăşi libertatea este faptul că jazzul nu s-a lăsat niciodată încălecat. Jazzul nu s-a transformat într-o armă ideologică. Tocmai din această cauză ideologia nu l-a acceptat. Noi, cu Boris, venim dintr-un spaţiu unde, mă rog, funcţiona regula morală „Greieraşul şi Furnica”, dar jazzul şi tot ce venea pe această filieră, sigur că, era nociv pentru societatea bazată pe cântece patriotice. În sensul acesta, în ce măsură naţiunile acestea care ies din condiţia sovietică devin jazzistice?

Boris Cremene: „Jazzul este unica artă care nu poate fi închisă. În secolul XXI, când este un secol comercial şi de descătuşare a zonei noastre, consider naţiunile jazzistice acelea care sunt gata să absoarbă această muzică, decât cele care produc jazzul. Şi îmi pare foarte bine că ţara mea face parte din aceste ţări noi care încearcă să vibreze acestei libertăţi sonore...”

Alexandru Şipa: „Jazzul este o forţă a naturii. La fel cum un fir de iarbă se poate naşte oriunde, chiar sub plăci de ciment, la fel poate erupe şi jazzul...”

Europa Liberă: Deci e o funcţie a organismului?

Boris Cremene: „Vitală chiar.”

Alexandru Şipa: „A organului primordial, al creaţiei şi procreaţiei...”
XS
SM
MD
LG