Încet, parlamentul va organiza sesiuni la închisoare. Vor putea parlamenta la vorbitor. Memoria de elefant a justiţiei, mare şi înceată, rezolvă abia acum adunările şi scăderile şcolăreşti de acum douăzeci de ani. Gigi Becali a transhumat la Jilava după o afacere de milioane de acum vreo 15 ani, tun care l-a propulsat în topul celor mai bogaţi români. Acum a schimbat brăţara de aur a meseriei cu cătuşa de oţel a puşcăriei. A tras după el la răcoare şi-o turmă de mioare, una mai vinovată ca alta, mai toate însă plasate în inima politicii de la acea vreme. I s-ar putea alătura Relu Fenechiu, altă stea pitică a contabilităţii duble româneşti, care a intrat în politică să îndrepte prin vot şi propuneri legislative registrele propriilor afaceri. Cine ştie, în scurtă vreme ar putea face grup parlamentar cu Varujan Vosganian care îşi imploră şi el colegii să nu voteze pentru începerea urmării penale. Ministrul economiei ar putea fi urmărit pentru subminarea economiei naţionale. S-ar întovărăşit cu Adriean Videanu, şi el fost ministru al economiei a cărui problemă penală, se pare, nu este gestionarea banilor bucureştenilor în vremea cât a fost primar general şi nici modul în care a ajuns să deţină monopolul carierelor de marmură din România. Multimilionarul Dan Voiculescu pentru averea căruia a cotizat, pare-se, partea democratică şi internaţionalistă a securităţii, a fost prins cu o virgulă pusă greşit la cumpărăturile din patrimoniul statului făcute acum multă vreme. Probabil că l-a turnat cineva din familie. Aşadar, este purtat prin tribunal nu pentru sifonarea banilor securităţii din fondul Dunărea sau pentru spălarea altor conturi secrete cu ajutorul unor firme off-shore, cum s-ar fi putut crede. Nu pentru sperjur, că a minţit când şi-a completat căruţa de declaraţii conform cărora nu a fost membru sau colaborator al Securităţii. Şi nici măcar pentru că turnătoriile lui par să fi schimbat radical viaţa celor din jur.
Este, desigur, vârful bont al icebergului şi e de presupus că, în apele tulburi din adâncuri, se află şi mai mulţi politicieni ca ei. Aparenţa de sat cu câini eutanasiaţi a României a inspirat multe tunuri imobiliare şi financiare. Cine să se mai uite la nişte contracte încheiate peste rând, cu clauze imposibil de refuzat? Păreau nişte afaceri de stat, de vreme ce toţi cei aplecaţi asupra portofelului găsit erau legaţi de stat sufleteşte şi penal. Prim-miniştri, miniştri, demnitari mai mari sau mai mici, consilieri pe ici pe colo prin părţile esenţiale, cu toţii şi-au îndesat prin buzunare adevăratele premii electorale: un tablou cu ramă originală, ceva bijuterii pentru jumătatea mai bună a familiei, excursii în locuri cu nume imposibil de pronunţat, o bursă pentru copii, ceva mere ale păcatului în paradisurile fiscale, salarii şi bonusuri competitive. O analiză statistică a criminalităţii din politica românească va dovedi, fără doar şi poate, că e palierul social cu creşterea cea mai dinamică din acest punct de vedere, la nivelul întregii societăţi. Foştii şi actualii politicieni au umplut puşcăriile ca urmare a crezului lor politic: anume că banul public le aparţine, că votul popular le-a pus cheia de la casele tuturor în buzunarul de la piept. Că sunt un bine necesar. Mai mult, ignoranţa sau nepăsarea electoratului a adus în fotoliile de aleşi tocmai pe cei care i-au furat mai mult, într-o caricaturală replică a sindromului Stockholm.
E o greşeală fundamentală de filosofie în creierul mic şi rapid al politicii româneşti, iar Viorel Hrebenciuc o sintetiza recent, pentru că a practicat-o îndelung. El le-a spus colegilor săi că tot ce fac ei ca parlamentari este trafic de influenţă. Un telefon la minister ca să pui cârca pentru un coleg de la o primărie din teritoriu este un gest de corupţie. O vorbă bună pusă la o comisie de anchetă- act de corupţie. O declaraţie indulgentă – act de corupţie. Iar ce-i împiedică pe parlamentari să fie oameni cinstiţi este Legea referitoare la corupţie. Fără aceasta, toate telefoanele, intervenţiile, deciziile, hotărârile, ordonanţele şi licitaţiile olandeze ar fi corecte şi toţi parlamentarii, cu tot cu ghiulurile, vilele, limuzinele şi conturile lor, săraci şi cinstiţi. Ar mai fi nişte piedici în calea uitării, de pildă Direcţia Anticorupţie sau Agenţia pentru Integritate, chiar dacă acestea par a fi nişte cozi de topor prea mari pentru mâinile tot mai mici ale celor care le folosesc. De multe ori, când nu se compromit alergându-i pe alegători pe uliţele satului, chiar aceste instituţii, prin graba amatoristică de a pune mâna pe peştii cei mari, scapă înapoi în baltă prada care-i mai şi plesneşte cu coada. Toate acestea ar fi rezolvate, crede Viorel Hrebenciuc, un personaj imun la toate cianurile de pe scena politicii, dacă ideea de lobby n-ar mai fi sinonimă cu corupţia. Se vede că a crescut în aceeaşi pepinieră de cadre cu colegul său european, Adrian Severin, care a făcut din lobby un hobby, vânzându-şi influenţa în direct, la camera ascunsă.
Disputele la poarta puşcăriei s-au extins în teritoriu unde situaţia incertă a multor aleşi i-a pus pe listele de aşteptare ale procuraturii. Unii, cum e primarul Sibiului, au scăpat cu sperietura. Alţii, cu suspendare. Alţii, în schimb, cum ar fi fostul primar al Devei, actual deputat PDL, cu executare. Corupţia dar şi incompatibilităţile aleşilor locali au fost descoperite acum, la spartul târgului, poate şi pentru că, de anul viitor, începe o nouă etapă de finanţare europeană, iar cârlanii din fruntea majorităţii politice încearcă să convieţuiască cu problemele penale ale propriilor membri pentru a se bucura împreună de acest balon de oxigen. Premierul Victor Ponta descoperea zilele trecute că jumătatea cea bună a primăriilor e plină cu primari şi consilieri incompatibili. Ei au tăiat cărări la procuratură şi prin tribunale pentru a apăra interesele personale în gestionarea banilor publici. La rândul său, preşedintele Senatului, Crin Antonescu, spunea că primarii găsiţi incompatibili sau în conflict de interese ar trebui amnistiaţi. Ar fi vorba despre cei care, în faza de preaderare la Uniunea europeană, au fost obligaţi ca aleşi să reprezinte comunitate pentru a putea derula programe cu bani europeni. Şi cum spiritele înalte se întâlnesc, de aceeaşi părere este şi primarul Constanţei, Radu Mazăre, care vrea o amnistie pentru toţi primarii, el însuşi având ceva probleme cu justiţia. Nu degeaba se spune Nimeni nu e mai presus de lege, doar s-o facă cine trebuie.
Este cert că, indiferent de culoarea politică, problemele ar fi aceleaşi. Probabil că incompatibilitatea este între sistemul legislativ european şi mentalitatea levantină a politicianului român care crede că scrutinul electoral stabileşte cine va fi stăpânul şi cine slugile lui pe următorii patru ani. Abia aici se vede că societatea civilă şi politicienii vorbesc limbi diferite şi, când par că se înţeleg, este doar un accident semantic. Nu degeaba le-a spus în faţă parlamentarilor un protestatar din Piaţa Universităţii: „Ne sfidaţi zilnic. Răbdarea are o limită”. Dar de ce nu i-ar sfida? Proiectul de la Roşia Montană este de interes public, cel puţin pentru publicul politicienilor. În hăţişul de interese familiale din România e greu de spus dacă o decizie este de interes public sau privat, pentru că, de multe ori, public înseamnă gaşcă iar intimitatea, cum bine se ştie, nu mai există decât în teorie, de când ne consultă serviciile secrete mailurile şi telefoanele. Într-o lume în care diferenţele între public şi privat au dispărut, de vor fi existat vreodată în ultima jumătate de veac, într-o lume în care evenimentul intim trebuie să se petreacă la ore de maximă audienţă cu o îndelungă regizare, iar despre iubire îţi vorbesc doar manelele, reclama la funcigide şi telenovelele, nu e de mirare că mâinile aleşilor nimeresc în buzunarele greşite. Cu toate acestea lucrurile se schimbă iar manifestaţiile de stradă de acum par doar o repetiţie generală. Opinia publică, indiferent cât de afazică şi disproporţionată, şchioapă şi cu dificultăţi de vedere, inadecvată moral sau victimă a propagandei ar fi, se scutură acum de rugină. Răbdarea are o limită, după cum spun protestatarii, care s-au ridicat în două picioare şi se pare că au zărit-o.
