Președintele iranian Hassan Rohani face prima sa vizită la Națiunile Unite cu mesajul unei noi flexibilități din partea Teheranului. Dar sunt puține semnale reale că Iranul este în fața unor schimbări politice profunde, atât pe plan intern cât și extern. O analiză a corespondentului Europei Libere Charles Recknagel vă este prezentată în rezumat de Mircea Țicudean.
Noul președinte al Iranului face prima sa vizită oficială la Națiunile Unite pe fondul așteptărilor că va exprima un nou spirit de deschidere în politica externă și internă. Teheranul a alimentat aceste speranțe înaintea vizitei lui Rohani spunând că este gata să demonstreze ”flexibilitate eroică” în politica externă și eliberând din închisori zeci de deținuți politici. Există însă suficiente motive să nu ne așteptăm la schimbări dramatice.
Unul din ele este natura teocratică a regimului iranian. Întrucât sistemul se proclamă a fi condus în mod infailibil de interpretarea legii religioase de către liderul spiritual suprem, orice schimbare politică marcantă riscă să submineze legitimitatea regimului. Anoush Ehteshami, de la universitatea britanică Durham, spune că Rohani, el însuși cleric, este conștient de riscurile deschiderii prea largi a porților spre lume.
„Cu cât lași lațul mai liber, cu atât revendicările vor fi mai numeroase. Iar Rohani a fost foarte grijuliu să nu promită marea cu sarea. Ori de câte ori a vorbit despre economie sau despre cultură a insistat că limitele actuale ale sistemului nu pot fi modificate”.
Toate schimbările anunțate la Teheran de când Rohani a preluat puterea în august pot fi considerate mai degrabă gesturi de bunăvoință decât reforme reale.
El a declarat televiziunii americane NBC săptămâna trecută că are ”autoritate completă” din partea liderului suprem, aiatolahul Ali Khamenei, pentru încheierea unui acord nuclear cu puterile occidentale - o înțelegere care ar presupune probabil concesii din ambele părți. Dar Rohani nu a oferit deocamdată niciun fel de detalii despre o eventuală nouă abordare de către Teheran a dosarului nuclear.
În mod similar, recenta eliberare din închisori a zeci de deținuți politici, inclusiv unii din participanții la protestele post-electorale din 2009, a dat unele speranțe avocaților schimbării - dar ele nu înseamnă neapărat că opoziția iraniană va fi vreodată ascultată.
Alireza Nourizadeh, directorul unui centru de studii arabe și iraniene din Londra, crede că iranienii de rând sunt dornici să poată vorbi mai liber despre chestiuni care-i preocupă, de la corupție până la absența din farmacii a medicamentelor. Un motiv special de îngrijorare este devalorizarea continuă a monedei iraniene, rialul, în urma sancțiunilor occidentale. În opinia expertului londonez, asemenea preocupări ar putea mări presiunile pentru liberalizarea presei iraniene.
Mai mulți experți contactați de Europa Liberă și-au exprimat rezerve față de speculațiile că Iranul s-ar afla în fața unei faze de ”perestroika” - reformele din ultimii ani ai Uniunii Sovietice.
Economistul iranian Mehrdad Emadi, stabilit în Marea Britanie, ne-a spus că guvernanții de la Teheran nu sunt dispuși să împartă puterea și ar fi greșit să ne așteptăm la o toleranță mai mare față de mișcări de opoziție ferme cum a fost Mișcarea Verde.
Emadi crede că mai degrabă decât Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov, China de astăzi ar putea fi modelul preferat de Iran - modelul unor schimbări permise numai dacă ele încurajează dezvoltarea economică a țării.
Unul din motivele evidente pentru care Iranul preferă modelul chinez, scrie corespondentul EL Charles Recknagel, este acela că perestroika și glasnost au fost urmat de dezmembrarea Uniunii Sovietice. Economistul Emadi crede că orice slăbire a puterii centrale ar putea fi urmată de mișcări secesioniste în zonele iraniene locuite de azeri, de kurzi, ca și în Sistan și Balucistan.
„Teama autorităților - spune Emadi - este că toate aceste comunități vor cere și vor primi sprijinul conaționalilor de peste graniță, - din Azerbaidjan și Turcia până în regiunea kurdă a Irakului”.
