Linkuri accesibilitate

În care are loc o discuţie foarte importantă


Tu: Şi acum, pe cât pricep eu, se pare că eşti predispus să te ridici şi să-ţi părăseşti culcuşul.
Eu: Covrul!
Tu: Da: covrul. Ştiu că-ţi place acest cuvânt.
Eu: Copil fiind mergeam şi prindeam iepuri. Naiv credeam că e destul să găsesc culcuşul şi voi putea să-l prind şi pe locatarul lui. Credeam în prostia mea că iepurii dorm ca alte vieţuitoare în culcuşuri.
Tu: Şi te-ai convins că nu este aşa.
Eu: Da. Nu puteam să-mi imaginez că o asemenea făptură ca iepurele ar face exepţie de la celelalte asemenea lui. Şi chiar încercam un culcuş, un cuib mai bine zis, pentru ca să vină acolo iepurele să doarmă şi eu să mă furişez şi să-l prind.
Tu: Şi îi spuneai acelui culcuş: covru, da?
Eu: Da. m-a impresionat acet cuvânt şi nu pot să ştiu de unde se trage: fie de la covor, fie de la... mai curând... de la a se încovrigi, adică de la covrig.
Tu: Câinii când se bagă în paie, tot aşa îşi fac culcuş. Şi dacă nu au din ce să-şi facă aşternut, se încovrigeşc cu nasul la coadă şi - dorm! Exact ca într-un covru! Uite, stimabile, am impresia că şi d-ta pe această saltea aşternută la podea în coridorul ăsta 1 metru şi ceva la 2, e tot acel covru pe care l-ai văzut sau l-ai înjghebat în copilărie pentru iepure ca să-l prinzi...
Eu: Da. Ai dreptate. Bine ai intuit: am de gând să mă ridic.
Tu: Şi dacă te ridici? Ce-ai să faci? Încotro apuci?
Eu: Nimic mai mult. Nu ţi-am spus din start: că-vreau-să-mi-pe-trec-aceas-tă-zi-a mea-de-naş-te-re-de-u-nul-sin-gur-în-tă-ce-re-în-li-niş-te-şi-să-nu-in-ter-vi-nă-ni-meni-şi-ni-mic-în-ca-lea-mea-în-suf-le-tul-meu-în-gân-du-ri-le-me-le.
Tu: Aoleu! Dar e un program maxim. Văd că la vârsta aceasta eşti maximalist în continuare!
Eu: Am fost. Am fost şi maximalist, şi minimalist şi media-res-ist.
Tu: Cam ce-o mai fi să însemne şi aceasta? Se pare că expresia nu e prea corectă?
Eu: Da, da. Ai dreptate. Nu: in media res! Expresia denotă altceva: a intra în esenţa lucrurilor. Eu însă am vrut să spun altceva: aurea mediocritas. Mijlocul de aur. Or, am fost o vreme şi am respectat linia de mijloc, despre care vechii înţelepţi o considerau a fi cea de aur.
Tu: Şi? Şi dacă te ridici? Dar văd că te scoli frumuşel. Începi să-ţi aranjezi hainele pe tine, dar – în zadar! Că ai dormit aşa, fără să te fi dezbrăcat.
Eu: Crezi că... chiar am adormit?
Tu: Mi se pare că: da. Am observat la un moment dat că respiraţia a devenit regulată...
Eu: Asta, poate, în ultimele ore ale nopţii, spre dimineaţă. De la răsăritul soarelui încoace n-am mai putut să mă odihnesc. M-am simţit mereu cuprins de o tulburare neînţeleasă. Şi iată, abia aşteptam ca să vină ora aceasta.
Tu: Ora ta! Este curând ora cinci. 17. Cinci după masă. Este tocmai ora când ai venit pe lume şi ai scos primul tău ţipăt, anunţându-ţi existenţa terestră.
Eu: Da. Şi să vezi ce observaţie-constatare pe dată am făcut! Am avut în viaţa mea momente când, pe parcursul zilei, mă simţeam extrem de alarmat, bulversat, dar îndată ce cădea soarele spre chindie, mai exact spus – apunea soarele, îmi reveneam, se instala calmul, de parcă nici n-ar fi fost acea trepidaţie interioară, freamătul, zi-i cum vrei...
Tu: Probabil că asta a şi marcat ora venirii tale, dar nu numai, pentru că 13 august este o zi din zodia ta, este o zi care este în zodia ta a leului, şi fiind o fiinţă activă, solară, eşti în permanent contact cu soarele...
Eu: De unde asemenea amănunte?
Tu: Din ceea ce s-ar zice... s-ar numi astrologie.
Eu: Se pare că ai intuit ceva. În fiinţa mea se zbat două principii: unul solar şi unul selenar, lunar. Când, după atâta zbucium de peste zi, am simţit că am nevoia de repaos, de linişte şi abia aşteptam seara ca să mă pot aduna de pe cele drumuri ale rătăcirilor vieţii, şi, în acelaşi timp, se produceau în mine răzvrătiri, explozii de energie şi nu puteam să mă determin în care parte s-o iau: spre zbuciumul, zvârcolirile zilei – soarelui? sau spre liniştea şi calmul nopţii-lunii? Şi aşa mă aruncam dintr-o extremă în alta.
Tu: Asta este firea leilor. Chiar şi atunci când dormi, totuna ochii sunt pe jumătate doar închişi şi veghează, mereu gata s-o ia din loc, gata să respingă un atac. Sau din contra, să purceadă la o goană, la o vânătoare asupra altcuiva.
Eu: O fi! Dar parcă nu chiar aşa, pentru că vârsta îşi lasă amprentele asupra firii, asupra comportamentului, şi ceea ce a fost vulcan se stinge şi rămâne numai fum şi scrum, lavă pietrificată...
Tu: Nu cred să fie cazul d-tale, stimabile, pentru că... văd că nu te dai bătut nici la aceşti ani. Şi încerci să scoţi tot noi şi noi ţipete/semnale că exişti, că exişti şi participi la corul înfinit al vieţii... Şi chiar dacă ai ajuns de curând marginalizat, aruncat din centru spre periferia metropolei, aici nu te-ai lăsat părăsit de această aleasă şi mare comoară care sânt cărţile tale făcute baloturi enorme, tot metri cubi de carte şi de carte, eu care nu ştiu ce ai să faci şi unde ai să ajungi cu ele, că... văd că nu te grăbeşti să le desfaci. Înainte mereu stăteai cu o carte în faţă sau cu două, una-n dreapta, alta de-a stânga, sau chiar citind concomitent... patru! cinci cărţi! alergând de la una la alta!
Eu: Şi ele m-au... lăsat. Nu le mai am. Acuma nu mai pot să dispun de ele cum mi-aş dori. Şi apoi vreau să spun că... aproape că nici nu ştiu ce pachet, care balot ce conţine. O parte le-am împachetat eu, o parte le-am rugat pe alte persoane că nu pridideam să fac de unul singur o treabă enormă! Şi apoi la descărcat, iarăşi, care şi unde-o fi nimerit: unde-or fi vechii înţelepţi, unde-or fi clasicii gândirii de mai încoace, unde-o fi beletristica, unde marea literatură a Orientului, unde or fi autorii mei dragi?
Tu: Pentru un cititor pasionat, cred, vine o perioadă când e suficient pentru el să-şi amintească lecturile făcute pe parcursul deceniilor. Să recapituleze. Să fabuleze pe motivele lor, pe marginea cărţilor citite. Să se dedea lecturii cât mai puţin. Doar urmează să faci nişte totaluri, nu? Să faci summa, summa celor trăite, astăzi, nu?
Eu: Da. Aşa este. Am spus-o chiar din start.
Tu: Apropo, văd că eşti gata să ieşi din casă. Dar plicurile astea pe care ţi le-au strecurat curierii pe sub uşă, de ce le laşi? Păşeşti peste ele. Nu vreai să le iei cu tine?
Eu: N-am nici un chef. Ştiu ce scrie acolo. Ştiu care sânt răspunsurile.
Tu: De unde ai putea să ştii?
Eu: Sânt, cum s-ar zice bătrân şi păţit.
Tu: Şi dacă nu e aşa cum consideri că este? Şi dacă d-ta, într-o lungă şi amară experienţă de viaţă totdeauna ai mizat pe ceea ce e mai rău, ce e mai nereuşit, pe ce e negativ decât pe ce e pozitiv?...
Eu: În ceea ce mă priveşte pe mine, nu şi pe alţii. Am făcut-o totdeauna pe cont propriu, pentru că de fiecare dată când mi-am creat iluzii mari ele în următoarea clipă au şi fost spulberate.
Tu: Deci, te-ai învăţat minte?
Eu: Exact. M-am învăţat minte. Şi nu-mi mai fac iluzii.
Tu: Dar grăbeşte-te. Până la începutul zilei tale de naştere nu ţi-au rămas decât vreo zece cincisprezece minute.
Eu: Nu vreau să mă uit la ceas. Nu vreau să observ minutarele. Vreau să-mi petrec azi ziua în linişte, în singurătate, în deplină tăcere şi nimeni, nimeni şi nimic să nu intervină, să nu mi se pună în cale, să nu mă sustragă din tăcerea şi liniştea mea.
Tu: Cum?! Şi chiar ai să ieşi din casă? Fără să te apleci să ridici plicurile?
Eu: Bine, dacă mă tot îndemni, am să le iau cu mine. Dar să ştii că n-am să le desfac. Şi nici n-am să citesc ce scrie în ele. Am să le arunc în primul coş de gunoi.
Tu: Voia la Dvs ca la boierii cei mari. Dar, totuşi, cred că n-ai să rezişti...
Eu: Am să rezist ori n-am să rezist, asta mă priveşte. Ceea ce am să fac eu, nu este de competinţa d-tale, domnule Tu!
Tu: De ce: Tu? De ce nu: Eu?
Eu: Ei, bine: Eu. Domnule Eu, domnule Tu!
Tu: Lasă paradoxurile, lasă ambiguităţile şi... îţi urez să-ţi petreci timpul aşa cum ţi-ai dorit de dimineaţă încă. Iată dar că ziua ta începe.
Eu: Bun. Acum te las aici, după uşă. Ies, închid uşa, încui şi – am plecat! Tu! Tu rămâi aici. Eu am plecat.
Tu: Bye-bye! Au revoir! Arrivederci! Auf Wiedersehen!
Eu: Ia uite, poliglotul! Ia uite ce de-a limbi cunoaşte! Mai ştii vreuna?
Tu: Atât. Celelalte nu sânt din... din diapazonul Europei Mari. Europa periferică mai cunoaşte şi alte limbi, dar astea sunt cele mai importante. Şi este suficient, o dată ce ne pregătim să naştem o carte de rezonanţă europeană. Dar asta înseamnă şi: universală.
Eu: Daaa... Era să mai zăbovesc. Că dacă mai zăboveam, ratam ocazia să pornesc fix la ora mea! Aaah! Să fug! Mai repede! Cât nu se aude nimeni pe scară. Am coborât. Ies din bloc. Traversez strada. Şiiii... Am ieşit în marginea păduuuriii. Ah, aici adie răcoare de sub frunzişul copacilor. Aici vine răcoare cât de cât de pe întinsul lacurilor. Iată, în sfârşit, am scăpat de zăpuşeala blocului încins peste zi, la aer... curat.
Tu: Şi acum ce ai de gând? Cum îţi programezi itinerarul?
Eu: Dar Tu ce cauţi aici? Nu ne-am înţeles că rămâi acolo după uşă? Cum de-ai ieşit?
Tu: Prin gaura cheii. De ce n-ai astupat-o? Cu vreo bucată de plastilină sau cu vreo... aşchie de lemn.
Eu: Şi ai de gând tot aşa să te ţii de mine?
Tu: Ba bine că nu! Eu o să mă dau de-o parte, n-o să te încurc.- Poţi să-ţi vezi de treabă liniştit. Iar de intervenit n-am să intervin. Numai am să te observ de departe. Oricum, tot trebuie să vegheze cineva asupra d-tale şi...
Eu: Nu am nevoie de nimeni. Mie mi-e suficientă singurătatea şi, iată...
Tu: Pardon, am să te întreb ca să mă dumireşti asupra itinerarului ca să ştiu unde să te caut în caz de forţă majoră?
Eu: Păi, nu ştii tabieturile mele? Iată acesta este Lacul al Doilea din Zona Lacurilor. Lacul al Doilea şi Lacul al Treilea intră în zona mea. A plimbărilor mele. Lacul întâi, cel de jos, şi cel de al patrulea, de sus, nu face parte din itinerarul meu. Aşa că aceasta este...
Tu: Dar mai exact?
XS
SM
MD
LG