Linkuri accesibilitate

Indiferent cât de inert politic şi-ar dori manifestanţii să fie subiectul Roşia Montană, el a devenit un catalizator al politicianismului


Pioni otrăviţi, regine otrăvitoare

Politicienii nu vor să decidă ceva în privinţa extracţiei de aur de la Roşia Montană până nu discută cu liderii manifestaţiilor de protest din Piaţa Universităţii. Un gest care a umezit mulţi ochi. Iată un bun exemplu că Parlamentul nu este autist, ci doar sedentar. Este simpatic şi plin de candoare, ca orice organism prea-bine hrănit, semn că vrea să se facă iubit, în ciuda obezităţii morbide. Ca guvernul care promite dreptate pentru toţi, chiar de-ar fi să facă astfel alte nedreptăţi. E un cerc vicios al cumsecădeniei întârziate şi parţiale cu care ne-au obişnuit toate guvernele postdecembriste. Cu toate sunt dispuse să facă dreptate profesorilor, medicilor sau bolnavilor trădaţi de sistemul de sănătate. Numai că mereu se decid s-o facă de ochii lumii, la televizor şi prea târziu, când protestatarii au ajuns în faze terminale de boală sau dezgust.

Dorinţa parlamentarilor de a căuta un partener de discuţie pare legitimă, de bun-simţ şi răspunde minimelor norme ale dialogului. Dar este un frumos cadou democratic otrăvit pentru că manifestanţii nici măcar nu şi-au desemnat lideri, iar cei care au ieşit din rând mai an, la alte manifestaţii apolitice, sunt izolaţi acum discret, cu un cordon sanitar, de grosul protestelor, pentru că au devenit cumva vedete, confiscând camerele de luat vederi şi reprezentându-se doar pe sine. De pildă, pentru Remus Cernea, ecologist pentru diferite cauze corecte politic, evoluţia de la coconul simplului protestatar la aripile de lider a însemnat chiar un bilet pentru parlament pe listele unui partid pe care astăzi îl detestă. Pare-se că vrea mai mult pentru ţară. La rândul său, Claudiu Crăciun, rege neîncoronat al manifestaţiilor din iarna anului trecut, cel care a fost vocea lor patetică în Parlamentul european, are şi el un trecut de tribun al revoluţiei care vântura steagurile politice ale opoziţiei de-atunci.

Poate de aceea tema protestelor de acum e trecută prin baia de cianură a ecologismului să pară apolitică. Cu toate acestea fosta viitoare exploatare de la Roşia Montană este, probabil, unul dintre cele mai scandaloase subiecte din ultimii ani, o mlaştină de interese particulare, lăcomie şi cinism, spoită cu pelteaua discursurilor naţionaliste care fie apără retoric spaţiul infinit ondulat de invazia marii finanţe, a capitalului străin şi inuman, a plutocraţiei şi înstrăinării tehnologice, fie invocă interesele naţionale, setea de aur a unei economii în derivă, crearea noilor locuri de muncă şi a unui viitor de aur pentru locuitorii zonei. Indiferent cât de inert politic şi-ar dori manifestanţii să fie subiectul Roşia Montană, el a devenit un catalizator al politicianismului, căscând şi mai mult fisurile discursului politic românesc. În acei munţi crăpaţi de lăcomie şi inconştienţă fierb, ca în căldarea vrăjitoarelor, naţionalism şi internaţionalism, capitalism şi comunism fourierist, grija parohială pentru islazul comunal şi cea naţională faţă de patrimoniu şi tezaur. Ca de obicei, aurul îmbată.

Deşi e evidentă criza de identitate ideologică a politicienilor români, manifestanţii sunt incapabili (ori se tem) să-şi transforme protestul într-un program politic articulat. Revoluţia ecologistă e egalitară ca internetul şi nu are nevoie de comitete centrale. E suficient ca spiritul civic să iasă în stradă, deus ex machina, pentru a corecta punctual aberaţiile şi excesele poloiticii. E nevoie de bun simţ, nu de lideri. Dar diavolul stă în aceste detalii organizatorice. Câtă vreme manifestanţii par a fi coagulaţi de o viziune comună, idealistă, a unei Românii mai curate, poate înapoiată tehnologic şi sărăcită de refuzul exploatării resurselor, dar locuibilă, şi nu o groapă de gunoi europeană, nu au nevoie de lideri şi nici de purtători de cuvânt oficiali. Nu au nevoie de un discurs politic articulat, iar mare parte dintre cei aflaţi în piaţă dispreţuiesc partidele aproape la fel de mult ca extracţia aurului cu cianuri (cu care şi seamănă). De aceea nici nu le e teamă politicienilor de aceste mişcări. Singura lor politică e politeţea. Nu vrea nimeni capul celor care au semnat pentru Roşia Montană, de-a lungul timpului, clauze imposibile şi secrete, nu vrea nimeni schimbarea politicilor de mediu pentru a pune capăt exploatărilor cu final geologic neaşteptat ca la Ocna Mureşului care se scufundă treptat în minele de sare din subteranele localităţii, nu cere nimeni o altă viziune asupra siguranţei alimentare şi a protecţiei mediului, altă viziune a sistemului de sănătate şi asupra educaţiei, deşi au fost transformat cu toate în gropi de gunoi de incompetenţii care le-au gestionat. Toţi vor o Românie mai curată şi cred că pentru asta e suficient să creşti numărul tomberoanelor. Imaginea idilică a unei Românii curate dă impresia că procesul de curăţenie este epidermic, de suprafaţă şi că oricine poate da mizeria cu mopul. Este un fals propagandistic, care nu ţine seama că şi mlaştinile pot fi profunde. De fapt, România nu e curată şi nici nu dă semne că va fi în viitorul apropiat. Este murdară de toxine şi gunoaie nereciclate, de ape reziduale vărsate ca la Vaslui, în reţeaua de apă potabilă, de E-uri şi mărfuri expirate, de legume infestate cu E. coli sau giardia, ca să nu mai vorbim despre mizeria istorică din jurul puşcăriilor comuniste sau al gropilor comune care face aerul irespirabil sau de cea morală care face ca orice tur de scrutin să fie un examen de rezistenţă pentru votanţii cu stomacul mai subţire. Nu Roşia Montană a adus-o în această stare, ci imoralitatea şi inconştienţa multor generaţii de exploatare inconştientă, de dezvoltare haotică şi nesănătoasă, de abuzuri şi corupţie. E un motiv, desigur, ca românii să se teamă de proiectele faraonice, dar ar fi trebuit s-o facă cu multă vreme în urmă, de la primele cazuri de silicoză depistate la Copşa Mică sau Baia Mare. Pe de altă parte, cândva ar trebui să înceapă curăţenia. Iar curăţenia ar trebui să fie generală. Doar că politicienii sunt atât de băgaţi în toate aceste afaceri pe plan local, familial şi sentimental că e greu, dacă nu imposibil şi sinucigaş, să mai speli în România rufele familiilor mafiote.

Probabil că manifestanţii ar trebui să-şi desemneze lideri chiar dacă i-ar face să semene mai mult cu adversarii lor, politicienii. Ar fi un semn de tărie şi de încredere. E cert că necesitatea de a dialoga cu liderii este o capcană intinsă de vânători meşteri care şi-au făcut o carieră punând piedici adversarilor. Liderii, ştiu ei bine, sunt cumpărabili, vor un loc în parlamentul european, un stipendiu, o bursă, o casă, o carieră. Mulţi îşi propun să devină lideri doar pentru că este o poziţie vulnerabilă pe care o pot lista la bursa politică. Slăbiciunile lor ar putea deturna irevocabil sensurile mişcării de stradă. Dar are nevoie manifestaţia de stradă de lideri când mesajul ei este punctual, fără echivocuri?

De vreme ce politicienii vor ca manifestaţiile să se termine, e clar de ce pretind desemnarea unor lideri pentru dialog. Speră ca manifestaţiile să piară în confuzia plebiscitării unui lider sau să producă o mână de lideri pe care politicienii abia aşteaptă să-i corupă. Dar poate că aceştia vor cere clar, fără echivoc, demisiile celor care au semnat pentru proiect, chiar dacă au spus că vor vota împotrivă în Parlament. Ar însemna înlăturarea unor pioni importanţi (în acest caz şi premierul, şi preşedintele ar trebui să-şi dea demisia) din jocul politic chiar dacă în felul acesta s-ar schimba doar garniturile de lideri cu clonele lor. Însă acestea sunt obiective politice şi, cu siguranţă, manifestanţii le-ar considera nepotrivite unui protest ecologic. Rămâne neclar ce se va întâmpla dacă politicienii vor accepta viziunea protestatarilor şi vor arunca la gunoi proiectul Roşia Montană. Vor pleca manifestanţii acasă? Vor rămâne în centrul oraşelor pentru a extinde curăţenia? Vor protesta pentru drepturile câinilor ameninţaţi şi ei de cianuri? Sau pentru copiii abandonaţi? Împotriva sistemul de educaţie sau alături de medicii care protestează şi ei mai discret, doar pe un colţ al televizoarelor? Mister. Nu e nimeni să decidă. Poate că nici nu trebuie. Poate că manifestanţii vor pleca spontan acasă ca după un flashmob reuşit.
XS
SM
MD
LG