Linkuri accesibilitate




De ce n-am fi optimişti? Într-adevăr, de sute şi mii de ori pe zi, în fiecare zi, viaţa publică îi ceartă şi îi ridiculizează pe cei ce nu vor să accepte că optimismul e datoria oricărui om raţional şi informat. Telefoanele mobile, de fapt, fostele telefoane mobile, devin computere de mare putere şi tocmai prin puterea lor ar trebui să fim inevitabil optimişti. O altă ştire televizată ne spune că teatrele de operaţii ale spitalelor scot aproape orice om din ghearele morţii. Marii răniţi de război dar şi împuşcaţii week-endurilor de luptă din cartierele marilor oraşe sînt livraţi înapoi, gata de viaţă lungă şi activă. Un spital din Los Angeles s-a specializat în chirurgia şi reanimarea trupurilor de gangsteri ciuruiţi, altă dată trimişi direct la morgă. Voyager, staţia spaţială lansată, acum 30 şi ceva de ani, spre capătul lumilor, a ieşit din sistemul solar. Pentru prima oară ceva făcut pe şi trimis de pe pămînt a ieşit din sistemul solar. Călătoria nu va avea sfîrşit. Oamenii de ştiinţă sînt siguri măcar pe următoarele cîteva milioane de ani de explorare. Tehnologia ne face o ofertă de nerefuzat: optimismul perpetuu. Viaţa a scăpat de nenumărate boli şi restricţii. Iar ce a rămas de rezolvat se va rezolva repede, inevitabil şi televizat. Între ştirile care distribuie optimism în masă, apariţia HYPERLINK "http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/crime/10313697/Officials-never-asked-Daniel-Pelka-about-home-life-before-he-was-tortured-to-death.html" cazului Pelka e atît de enervantă încît riscă să fie clasată la excepţii, mai precis în categoria acelor incidente nefericite, inexplicabile şi, în orice caz, inutile (prin lipsa de sens). Daniel Pelka a fost un copil care a trăit patru ani. În aceşti patru ani, Daniel Pelka, fiul unor emigranţi poloinezi din Marea Britanie, a aflat un singur lucru: că viaţa e cumplită. Daniel a fost înfometat, bătut, întemniţat şi terorizat zi de zi de părinţi. La grădiniţă, singura lui ieşire din închisoarea de acasă, Daniel Pelka a învăţat să folosească fiecare minut, în căutare de hrană. A scotocit în cutiile de gunoi, a mîncat resturi, a şterpelit mîncarea altor copii. Nu erau singurele lucruri care îl desoebeau izbitor de restul copiilor de la grădiniţă. Daniel Pelka apărea, în aproape fiecare dimineaţă, cu o nouă vînătaie sau cu o nouă rană pe corp. Bătăile atroce de acasă i-au lăsat urme pe cap, pe mîini, pe picioare, unde putea fi văzute cu ochiul liber de oricine. Daniel Pelka a făcut 6 luni de grădiniţă şi, timp de 6 luni, a apărut în fiecare zi ca o carte sinistră, plină de mesaje sfîşietoare către lumea din afară. Bestialitatea părinţilor poate fi pusă pe seama nebuniei sau a vreuniea din dereglările întunecate care împing un om în abis. Asemenea prăbuşiri nu sînt necunoscute şi nici nu aparţin unei epoci anume. Răul absolut, aşa cum apare el în acte de cruzime fără sens, e insondabil şi, prin asta, foarte aproape de accidente naturale monstruoase, în genul anomaliilor fizice sau mentale dictate de o loterie genetică fără recurs. Asta, deşi, numărul acţiunilor şi izbucnirilor de o violenţă lipsită de sens e ,probabil, în creştere astăzi sau, măcar, la un nivel numeric greu de împăcat cu modernitatea avansată a societăţilor occidentale. Oameni care apar în mijlocul mulţimilor şi descarcă sute gloanţe în trecători aleşi la întîmplare sau ucigaşi care practică sistematic un soi de rebus măcelăresc nu mai sînt o raritate. Ceva contrazice, în acest caz, buna noastră părere optimistă despre viaţa modernă. Însă cazul Daniel Pelka e mult mai mult decît una din căderile tot mai frecvente ale individului în sălbăticie. Şi, prin asta, ajungem la o trăsătură care nu mai ţine de rătăciri individuale sau acte generate de haos interior.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG