Linkuri accesibilitate

Numărul analfabeţilor a crescut proporţional cu cel al multimilionarilor pentru că aceste bazine electorale se alimentează reciproc pe principiul vaselor comunicate.



Neştiută, îngropată între ştirile de zi cu zi, moloz şi amenzile direcţiilor de sănătate publică, şcoala dă lacătele jos de pe uşi. Îşi duce existenţa în aceleaşi clădiri, cu aceleaşi programe şcolare, manuale şi profesori, pentru că, se spune, nu sunt bani de mai bine. Poate că nu bani de mai bine ar trebui, ci bani pentru altfel de şcoală.

Oricum, şcoala tradiţională, se spune, a devenit inadecvată. Copiii învaţă tot ce le trebuie din filmele de animaţie, de aceea, de multe ori, cresc şi se comportă ca nişte personaje bidimensionale de celuloid. Când vorbesc, se aud voci din burta televizoarelor. Elevii de gimnaziu au gusturi mai sofisticate: pentru a le creşte cota de popularitate şi ratingul, eroii tradiţionali din cărţile de şcoală ar trebui să participe, măcar o dată pe zi, la emisiunile de divertisment sau la reality show-uri. Eroii liceenilor trebuie să devalizeze o bancă, să fie personaje de joc pe calculator sau să toace la păcănele (ce-or fi alea?) o avere colosală pentru că e „cool”. Să schimbe guverne şi echipe de fotbal. Ăsta da, model de viaţă! Să-şi buşească limuzinele în centrul vechi al capitalei sau să fie condamnaţi cu suspendare în cazul unor accidente cu multiple victime. Exonerarea de pedeapsă este semnul status-ului social special. Toţi vor să devină imuni la responsabilităţi. Să le paseze în cârca subalternilor. Cu toţii aspiră să ajungă în locul unde legea penală este o revistă de benzi desenate.

Numărul analfabeţilor a crescut proporţional cu cel al multimilionarilor pentru că aceste bazine electorale se alimentează reciproc pe principiul vaselor comunicate. Pentru proiectele de viaţă ale multora, şcoala a ajuns inutilă, ridicolă. Cine invocă aspiraţiile europene, cultura, viziunea, obsesia occidentală a oamenilor de pe stradă ar trebui să-i privească mai atent. Generaţia tabloidelor a cucerit străzile cu maşinile de lux, cultura, poveştile de dragoste şi tragediile ei, toate de mâna a doua.

Compasiunea şi empatia sunt consumate electronic, pe reţelele de socializare şi sunt şi ele tot de mâna a doua. E mai emoţionantă o problemă abstractă, planetară, cum ar fi stratul de ozon, salvarea guvizilor de pescuitul industrial, pacea mondială sau otrăvirea pânzei de apă freatică, sunt mai presante nunta unei vedete din prime-time şi divorţurile în stil românesc transmise în direct decât corupţia şi abuzurile aleşilor, degradarea educaţiei şi a societăţii, devalorizarea familiei, rinocerizarea apropiaţilor sau violenţele de lângă noi.

Trăim mai intens drama unui peisaj îndepărtat, cunoscut multora doar din reviste şi de pe internet, pentru că asupra lui se abate una dintre plăgile industriale decât tragedia unui copil omorât de un câine sau a unei femei violate în miezul zilei şi al Capitalei. Aceste informaţii sunt irelevante pentru o existenţă programată digital.

Noua coloană a cincea scrie realitatea de zi cu zi, aşa cum a învăţat-o la şcoala ştirilor de la ora cinci. Acolo a deprins noua filosofie de viaţă: îndoiala metodică faţă de reţetele de slăbit, noile stategii în relaţiile de amor sau ascensiunea sprituală a unei vrăjitoare în structurile de putere ale lumii mondene. Acolo şi-a descoperit aspiraţiile: dimensiunile ideale pentru corp şi spirit se află printr-o simplă apăsare pe butoanele telecomenzii. Uneori îşi polizează universul adăugându-i ideile fixe al corectitudinii politice urmând cursuri pe calculator.

Desigur, şcoala este supraevaluată. Nu la şcoală ar trebui să înveţe un copil empatia. Ar trebui s-o deprindă din familie, care este, de fapt, şcoala permanentă, locul unde ţi-este permis să faci toate greşelile creşterii, pentru că părinţii tăi vor fi în spatele tău, să te prindă când cazi. Dar pentru tot mai mulţi „familie” înseamnă comunitatea gregară care-şi are propriile examene de evaluare pentru a stabili ierarhia de haită şi a distribui prada fiecăruia, după merite şi efort. Adevărata familie se descompune alături de alte valori ale unei lumi crepusculare. Unii pleacă la muncă şi nu mai vin, lăsându-şi copiii în grija publică. Alţii se separă pentru că nu mai vor să-şi împartă berea şi telenovelele cu consoarta.

Mulţi ochi plini de speranţe se întorc spre constelaţia organizaţiilor nonguvernamentale, dar acestea s-au specializat, în ultima vreme, în cerşetorii savante şi poliglote, acoperite de hârtii şi obsesii la modă. Oricum, la o primă vedere, organizaţiile pentru protecţia copiilor au o viteză de reacţie mult încetinită faţă de cele pentru protecţia câinilor. Nu se mai poartă copiii în cererile de subvenţie şi finanţare? Sunt organizaţiile canine mai dezvoltate? Condiţia câinilor aduce mai mulţi bani decât cea a copiilor?

Ne-am aştepta să ne înveţe speranţa, credinţa şi iubirea Biserica, dar aceasta devine o organizaţie tot mai guvernamentală. Ar fi o bază solidă pentru educaţia cotidiană, dacă oamenii sfinţi ar ieşi şi ei în stradă, să le arate tuturor că nu le e frică să fie parte a acestei realităţi. Desigur, ar putea s-o facă dacă nu ar fi ei înşişi închistaţi în prejudecăţi de neînţeles, plini de idei primite de-a gata, prea lipsiţi de inspiraţie şi patos pentru a civiliza spiritual o populaţie de cele mai multe ori analfabetă religios. Şi-apoi oamenii bisericii au demonstrat că au lista lor de priorităţi, pe primele locuri remarcându-se, după cum se vede, propriile privilegii.

Şi pe politicieni problemele şcolii îi lasă reci. Au absolvit şcoala vieţii şi trebuie să-şi facă temele o dată la patru ani, că doar aşa îşi înving concurenţa. Au uitat să vorbească normal, vorbeşte burta pentru ei, ca la ventriloci. Uneori tac, pentru că tăcerea e de aur, ca în cazul exploatării cu cianuri de la Roşia Montană.

Alteori vorbesc de foame sau pentru că aşa face lobby stomacul, invocând raţiuni de stat pentru majorarea diurnelor în Parlament sau a indemnizaţiilor de şedinţă. Nu ne puteam aştepta ca politicienii să vină din cărţile acelea eroice pe care nu le mai citeşte nimeni. Nu, sunt aleşi cu telecomanda cu care-şi alege electoratul otrava la televizor. Politicienii trebuie să aibă şi ei fire de artist, să joace în telenovele, să verse lacrimi, să rostească discursuri simţite, să-şi asume retoric responsabilităţi, să invoce forţa majoră sau pe Dumnezeu, dar şi să ţină cu dinţii de fotoliu, să nu-şi dea niciodată demisia. Ce personaj de desene animate şi-a dat vreodată demisia?
XS
SM
MD
LG