În România, politicienii ezită să-și asume răspunderea în aceeași măsură pentru decizii serioase sau pentru erori.
Unii, foarte puțini, încearcă să facă față cu demnitate acuzațiilor care li se aduc, dar cei mai mulți caută soluții de fugă sau de temporizare a situației.
Ani de zile dosarele fostului premier Adrian Năstase au fost blocate de parlamentari, care s-au opus mereu începrii urmăririi penale, iar fostul înalt demnitar a ajuns la închisoare abia după ce procurorii au găsit fapte penale pe care le-a făcut în calitate de lider de partid și nu de membru al guvernului.
În acest fel nu au mai avut nevoie de girul parlamentului pentru a-l cerceta penal. Doi foști miniștri liberali, Ovidiu Silaghi la Transporturi și Eduard Helvig la Dezvoltare au fugit în Parlamentul European, cînd au aflat că Direcția Națională Anticorupție se ocupă de ei, profitînd de două locuri rămase libere, după cooptarea la putere a doi dintre eurodeputații PNL.
Cei doi au fost declarați incompatibili anul trecut, primul fiindcă nu a putut justifica 45 de mii de euro din averea dobîndită, iar celălalt pentru că era în același timp ministru și director al unei societăți comerciale.
Ambii sînt membri ai legislativului românesc și ambii cred că Parlamentul European îi va putea proteja de brațul lung al procurorilor anticorupție, după ce șeful lor de partid, liberalul Crin Antonescu a declarat că PNL nu va bloca cercetarea lor penală.
Situația eurodeputatului Adrian Severin dovedește însă că imunitatea nu e chiar atât de largă nici la Bruxelles.
Severin a fost trimis miercuri în judecată în dosarul „bani contra amendamente”, în care este acuzat de luare de mită și trafic de influență.
Totul a pornit de la o anchetă făcută de reporterii de la „Sunday Times” acum doi ani. În perioada 2010-2011, europarlamentarul român ales pe listele socialistilor s-a lăsat convins de doi ziariști, care s-au dat drept oameni de afaceri, să primească 100 de mii de euro anual în schimbul depunerii unor amendamente, dar și pentru a vota împotriva altor amendamente contrare intereselor societății care, chipurile, ar fi fost beneficiara acestei afaceri imaginată de jurnaliștii britanici.
Încă doi eurodeputați au mai căzut în această capcană, un fost ministru de externe sloven (Zoran Thaler) și un fost ministru de interne austriac (Ernst Strasser). Amândoi și-au dat demisia din Parlamentul European în plin scandal, nu și Adrian Severin, la rîndul lui fost ministru de externe, acum acuzat de trafic de influență și luare de mită.
Adrian Severin nici nu s-a gîndit să-și dea demisia din Parlamentul European, un loc în care se cîștigă 7 mii de euro lunar, deși ceilalți doi eurodeputați prinși în ancheta junalistică de la Sunday Times au fost deja condamnați la închisoare.
Severin crede că, cel puțin o vreme ar putea ține pe loc o decizie judecătorească dacă rămîne în Parlamentul European. Așa cum face fostul ministru român al Mediului Borbely Laszlo de mai mulți ani, după ce a fost acuzat de către procurorii anticorupție de fals în declarațiile de avere. Borbely este bănuit că ar fi beneficiat de executarea unor construcții din partea unei firme, în valoare de 20 de mii de euro, dar parlamentul îl apără deocamdată.
Lipsa de răspundere se diluează adesea în Parlament, indiferent dacă este vorba despre acoperirea demnitarilor acuzați de corupție sau despre intenția unor miniștri sau premieri de a-și ascunde deciziile în spatele Legislativului.
Astfel, de pildă, marile privatizări au trecut prin parlament pentru ca premierul și miniștrii de resort să nu trebuiască ulterior să dea socoteală în fața justiției pentru subminarea economiei naționale.
Contractul de privatizare a companiei energetice Petrom cu tot cu resurse și redevențe mici a fost negociat de guvernul Năstase în 2004, dar a fost adoptat de parlament, în așa fel încât răspunderea să fie difuză.
Premierul român Victor Ponta încearcă folosindu-se de aceeași metodă să scape de răspunderea contractului negociat cu Roșia Montana Gold Corporation, trecîndu-l tot prin parlament. Logica premierilor români e simplă: există o Lege a răspunderii ministeriale, dar nu există nici un act normativ care să-i responsabilizeze pe parlamentari.
