Linkuri accesibilitate

Pe marginea unui document despre România anului 1955, din arhivele RFE/RL.



Amuzante lucruri se pot petrece la granița dintre cultură și politică în zilele noastre în România! Primul ministru Victor Ponta descoperă brusc virtuțiile de imagine pe care le oferă Festivalul George Enescu și le explică paternal în fața miniștrilor săi la o ședință guvernamentală, promițînd chiar să meargă la Casa lui George Enescu de la Mihăileni Botoșani lăsată în ruină

Casa lui George Enescu de la Mihăileni Botoșani lăsată în ruină

cîteva „spectacole”.

Ministrul culturii, pe de altă parte, Daniel Barbu, rămâne suspendat, cel din urmă între oamenii politici la putere, de virtuțiile, pentru el doar, ale proiectului exploatării aurifere de la Roșia Montană, ce ar aduce arheologiei românești, în fapt ministerului său, fonduri „nemaîntîlnite în istorie”.

Diferența dintre cei doi demnitari nu este atît de mare pe cît ar părea, numai că primul are deja faima de a se fi înscris în cultura română ca un specialist în plagiat prin doctoratul său, în timp ce ministrului culturii nu i s-a observat discreta plagiere a lui... André Malraux. Atunci cînd a comparat, patetic și pro-domo, fondurile acordate Festivalului George Enescu din bugetul de stat (peste opt milioane de euro) cu costul unui km de autostradă, el a utilizat discret un celebru pasaj dintr-un discurs pronunțat în Parlamentul Franței, în octombrie 1966, de către Malraux.

Numai că André Malraux, ministru al culturii sub generalul De Gaulle, nu sub Victor Ponta, pledase atunci, strălucit, în fața Adunării Naționale, pentru un întreg proiect cultural coerent. El își încheiase discursul spunîndu-le deputaților „să nu ne jucăm de-a creatul amabil al unei case de cultură pe an; să acționăm serios, știind, doamnelor și domnilor, că suma pe care v-o solicit este exact prețul a 25 de km de autostradă! Pentru prețul a 25 de km de autostradă, noi susținem că Franța, care a fost la vremea ei prima țară pe plan cultural, care este pe cale de a reface experiențe asupra cărora o lume întreagă își ațintește ochii, Franța, pentru această sumă mizerabilă, poate, în următorii zece ani, să redevină prima țară culturală a lumii.”

Întrebarea ar fi, în ce privește România, dacă în afara obsesivei probleme a imaginii spre exterior, există și vreun proiect cultural global și pe durată medie.

Parcurgînd documentele Arhivei Radio Europa Liberă, digitalizate și puse recent online de către arhiviștii de la Universitatea central-europeană din Budapesta, mi-a atras atenția, la capitolul politici culturale și imagine, o relatare despre o călătorie întreprinsă în România, între 25 noiembrie și 2 decembrie 1955, de către un grup de soliști de operă italieni.

Una din membrele grupului își povestea impresiile, cîteva zile mai tîrziu, la Biroul Europei Libere de la Roma. „Sursa noastră declară că, în general, autoritățile comuniste din RPR își dau silința să facă cît mai agreabilă vizita oaspeților străini de acolo. La vamă, cîntăreții italieni nu au fost controlați. Polițiștii regimului i-au întrebat numai dacă au asupra lor corespondență și ziare străine. [...] În hotel, controlul Securității se făcea însă simțit în fiecare moment. Sursa a observat că valizele erau percheziționate zilnic.”

Solista italiană povestea în continuare că primise de la o pictoriță din Italia un pardesiu pentru sora acesteia, artistă la Teatrul Național din București. „Interesîndu-se cine este artista cu pricina a aflat că este fiica preotului și scriitorului comunist Gala Galaction.... Una din agentele Securității s-a oferit să o cheme pe „tovarășa” Galaction la telefon și să o pună în contact cu sursa pentru a-i preda cadoul. Timp de trei zile „tovarășa” Galaction era de negăsit. Agenta spunea ori că nu e acasă, ori că telefonul artistei era aproape mereu ocupat. În cele din urmă, după protestele sursei noastre la conducerea grupului, artista poporului a apărut tremurînd de frică, a luat cadoul și a făgăduit că va reveni mai tîrziu să salute pe artiștii italieni înainte de plecare. Dar nimeni n-a mai văzut-o.”

Și documentul continuă cu diferite istorii tragi-comice, între care antologică este descrierea unei vizite la Patriarhie, unde „artiștii italieni au fost duși în grup... pentru a se convinge „de visu” că în România populară exista cea mai deplină libertate religioasă. Grupul a fost primit în reședința Patriarhului Justinian Marina. Patriarhul nu a apărut însă și nimeni a ținut să explice sau să scuze absența lui. [...] Un preot tînăr și frumos, care tot timpul privea galeș la artiste, a ținut o scurtă cuvîntare, spunînd că bisericile și cultele religioase se bucură de toată înțelegerea și ocrotirea „părintească” a regimului. Sursa a rămas cu convingerea că nici unul din colaboratorii patriarhului nu era preot adevărat.”

Un ultim episod este, poate, și el sugestiv în ce privește imaginea și oamenii acelor vremuri. Solista italiană a dăruit la plecare uneia dintre agentele Securității „o pereche de ciorap de nylon. În momentul despărțirii, agenta a început să plîngă și și-a cerut iertare, spunînd: «Sîntem niște ființe nefericite. Murim de foame dacă nu facem cum ni se comandă. Și uneori murim și de altfel de moarte. Vă fericesc pentru că trăiți într-altă lume»”. Si non e vero...
XS
SM
MD
LG