Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al Valentinei Lăzărenco.



Valentina Lazarenco a studiat la USM, Facultatea Filologie. A lucrat ca redactor la ATEM; şef de redacţie literatură originală la Editura Hiperion; editor în redacţia Actualităţi la postul de televiziune Moldova 1. A fost unul din organizatorii şi primul preşedinte lucrativ al Ligii Democrat-Creştine a Femeilor din Moldova.

…In timp, alerg după o stea
Spre cer, spre soare, spre abis,
Și m-am întors tot fără ea
Tot fără raza mea de vis !
Nichita Stănescu, Acorduri de toamnă

LUNI

Trezitul de dimineață cu o cafea, poate nu o fiind atât de sănătos, dar e singurul remediu care te pune pe picioare. Mai ales dacă te chinuie insomniile. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Sunt pensionară. Deși simt că aș mai putea să muncesc. Dar cine te întreabă?.

E un început de săptămână și de toamnă. O săptămână deosebită. Duminică se va cununa la biserică unica mea nepoțică, Ioana. E și acesta un început. Să-i ajute Dumnezeu să fie fericiti! Efervescența pregătirilor din familie îmi trezesc amintiri de tot soiul.

Deunăzi la TVR am privit o nuntă din comuna Fundul Moldovei, județul Suceava. Nu era improvizată, ci una reală, cu obiceiuri, din puținele care se mai păstrează în unele locuri din spațiul nostru mioritic. Nunțile copilăriei mele…, lipsite de fast, dar pline de demnitate, onoare, calm și blajinătate țărănească. Nostalgii autumnale… Includ radioul.

Ce se întâmplă? Mai nimic nou. Pe un post oarecare un tânăr aruncă toată vina nereușitelor sale pe lipsa de democrație la noi. E cu studii, din câte înțeleg, și nu-și poate găsi un loc de muncă pe potrivă. E supărat rău și așteaptă să plece pe alte plaiuri, mai democratice. I-aș răspunde, că democrația nu ți-o dă nimeni cu hârzobul. Ea trebuie instaurată de popor. Dar dacă vor pleca toți la democrații de-a gata, atunci pe mâinile cui va rămâne țara? Întrebare retorică. Rămânem fiecare cu adevărul său.

În drum de la băcănie, mă întâlnesc cu o cunoștință mai veche de-a mea. Începe să se plângă și ea pe necazurile vieții. De vină sunt toți: șeful care a concediat-o, ginerele care nu lucrează, vecina care nu mătură scara și tot așa. Cu alte cuvinte, lumea e înrăită și de ce, vezi doamne, toate relele sunt pe capul ei. „Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi,” spunea poetul.

Totul, cred eu, depinde de atitudinea fiecăruia față de această lume, de felul cum privim la ea. Neîncrederea în oameni naște neîncredere. Seara continuu să citesc „Sensul creației” de Nicolai Berdiaev cu prefața lui Andrei Pleșu. „Creaţia nu poate fi despărţită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naşte doar evoluţia; creaţia se naşte din libertate… Creaţia este inexplicabilă. Creaţia este taină…”, spune autorul. Prezența divinității e în tot ce înseamnă creație. De nenumărate ori am simțit acest lucru, rămânând singură în fața foii albe.

MARȚI

Noapte am avut o premoniție, se vede că sub impresia celor citite în ajun. Se făcea că pe un drum lung-lung, în „Ultima Lună de toamnă”, mergea un om sub „Povara bunătății noastre” , sprijinit în „Toiagul Păstoriei”. În mână ducea un coș cu gutui galbene, acoperite cu „Frunze de dor”. A trecut pe lângă „Biserica Albă”, la „Clopotnița” căreea s-a închinat creștinește. Pășea cu multă demnitate trecând, fără să observe porțile larg descise, stăpânii cărora îl invitau să între. Se opri la o casă tăcută, mitiică, întră și se așeză pe laița din „Casa Mare”. În aer plana muzica feerică a celor patru viori cu Perinița lor fără de început și fără de sfârșit... Era Ion Druță. Azi e ziua lui! Ce păcat, Maestre, că avem doar un singur pământ și un singur cer de-asupra lui! Să ne trăiți, la muți ani!

Zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu și pentru un om, spunea Marcel Proust. E toamnă iar în calendar. Pe unde cu ploi, pe unde cu soare, Bătrâna Doamnă își ocupă locul pe tron. Au trecut și sărbătorile naționale de la sfârșit de august. Nu m-a impresionat felul de cum au fost consemnate. M-a întristat și faptul că scade numărul celor care participă la aceste solemnități. În majoritate - doar cei obligați din oficiu.

Despre monumentul lui Grigore Vieru, inaugurat pe 31 august, aș spune doar că autorul nu s-a pătruns de creația regretatului Poet. I-am editat trei cărți, pe când lucram la editura „Hyperion”. Era prin 1986-87. Țin minte cum într-una din discuții, refritor la prezentarea grafică a scrierilor alese, brusc am înțeles, că Maestrul e absent… cu gândul. L-am întrebat ce se întâmplă. M-a privit, parcă din altă lume, și a zis: „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” - versuri din „Metru antic” de M. Eminescu. Trăia poezia. O trecea prin toate fibrele sufletului său. Respira cu ea. El și-a dus crucea în spate, nu s-a sprijinit de ea, ca de un gard, cu brațele și picioarele încrucișate, cum e pe monument. Mi-a părut nonșalantă starea în care e prezentat Poetul, fapt străin firii lui. Această digresiune lirică de marți a ieșit destul de amplă. Roadele melancoliei de toamnă…

MIERCURI

Ce-a de-a doua cafea de dimineață pare să facă ordine în gândurile mele, încă adormite. Prin geamul deschis răzbate un miros de frunze arse. Miros amăriu, îmbătător care-mi amintește de casa părintească. Acest iz m-a însoțit pe parcursul întregii mele vieți. Acum unii îl consideră nociv. Eu una - nu!

Încă somnoroasă un pic, întru pe una din rețelele de socializare. Trag cu ochiul pe la ce se mai spune azi și începe să mă doară inima. Greșeli de exprimare, una peste alta, mod superficial de comunicare. Niște exclamații ieftine, fără suflet sau știri preluate de pe agenții, să zicem ca asta cu venirea lui Rogozin în Moldova. Faptul e împlinit. Și vom fi noi de acord sau nu, gata, lupul a trecut dealul.

Duc dorul unor discuții contoversate, bazate pe argumente. Numai nu de cele ce se perindează de pe un post televizat pe altul. Aceleași idei, repetete, răsuflate, rumegate până la refuz. Încercări de despicare a firului în patru. Aș explica fenomenul prin lipsa de profesioniști la noi în țară. Să recunoaștem, cu mâna pe inimă, că majoritatea comentatorilor noștri sunt mai mult niște autodidacți, care interpretează superficial temele luate în discuție, se repetă, dând cele spuse drept adevăruri în ultimă instanță.

Dar bloggerii. De cum se văd la televizor, își dau aere de comentatori, fără să mediteze prea mult asupra celor spuse. Oare, să nu-și dea sama producătorii că efectul unor astfel de emisiuni e unul de bumerang? Sau se contează pe un public neavizat și neinițiat în problemele luate în dezbatere. Dar e și mai și atunci, când prezentatorul e în altă dimensiune decât realitatea și pune întrebări, discutate deja de interlocutori. Teme minore, dar tratate, uneori, cu importanță, mai că planetară. Privesc televizorul mai mult pe diagonală. Am obosit de etichetări de tot soiul, de persiflări „ingenioase”, de divizări între ai „noștri” și ai „voștri”. Mai trist e că astfel de gânduri le-am desprins și la mulți dintre prietenii mei și la oamenii de la țară. Chiar și înfocatele mătuși de pe scaunul din fața blocului s-au dezis de la discuții pe teme politice… Laptele cu miere de albini, luat înainte de somn, îmi pune nervii la loc.

JOI

Dimineața de joi e posomorâtă. Și la propriu, și la figurat. Vântul, pornit de ieri, mișcă crengile unui nuc, crescut până la geamurile de la bucătărie. Ori de câte ori privesc acest pom îmi amintesc de bărbatul meu. Îi plăceau nucii. A plecat în lumea celor drepți, acum doi ani. Unii spun că vremea tămăduie rănile. Nu și pe ale mele. A fost un om cu verticalitate, demnitate, inteligent și corect în toate. Am învățat multe de la el. Mi-i enorm de trist și-i simt acut lipsa.

Scrâșnetul în beton al unui sfredel electric m-a adus la realitate. Cineva din vecini face reparație. Știu cine. E un om, plecat la munci în Rusia. Și-a luat și familia. Aici face reparație la locuința din bloc pentru a o da în chirie. Pe scara noastră au rămas doar bătrânii. Cei tineri sunt împrăștiați prin lume după câștig. Cândva, cu vre-o 20 de ani în urmă, ograda era plină de copii. Acum e semi-pustie. Școlile se închid, grădinițe – tot mai puține. O țară muribundă.

În sat ți se strânge inima de durere, când vezi case cu acareturi, cu alei pietruite, stăpânii cărora au pecetluit cu scânduri intrarea și ferestrele, plecând, mulți dintre ei, după cioara de pe gard. Fiica vecinii mele e la Viena. S-a dus într-un proiect, s-a căsătorit cu un austriac. A rămas acolo. E cetățeană austriacă. Așa da!

Dar alții, care din medici, pedagogi, ingineri s-au prefăcut în bone, spălătorese de vase – pur și simplu argați, cum le zice nașul meu. El are 84 de ani și se înfurie rău pe fii-sa care a absolvit electrofizica, iar acum muncește la negru în Italia.

E și mai trist că hotarul țării a fost luat cu asalt de unii foști parlamentari. Au dus de râpă tot ce au putut în țară și au șters putina. Să nu dea socoteală, consider eu. Acum organizează la Montreal Ziua limbii române. Eu i-aș întreba: ce limbă vor vorbi copii și nepoții lor? Tot cheamă și îndeamnă diaspora românească de acolo la unire. Aici n-au izbutit. Dar acolo… Surâs ironic al destinului! „Nu vom fi niciodată destul de recunoscători față de pământul care ne-a dat totul,” spunea Constantin Brâncuși. Asta e!

VINERI

Azi dimineața termometrele indicau 10 grade C. Toamna își întră serios în drepturi. Acum îmi fac griji legate de nunta. De n-ar ploua! Cununia nepoatei mele, Ioana cu Adrian e pentru duminică, la biserica din Costești, la părintele Vasile Ciobanu. Mai departe de forfota citadină.

Această ceremonie divină e principala în șirul de evenimente nupțiale. E taina unirii a două inimi în fața Domnului. Tinerii sunt fericiți, părinții - preocupați de momente organizatorice. Copii mei. M-am trezit că au ajuns și ei socri. Bunii și înțelepții mei! Ei vor rămâne, pentru mine, tot copii. Dar nu uităm nici pentru o clipă, că despre lucrurile sfinte se vorbește arar și în șoaptă.

De mult timp nu mă miră nimic, dar, e să recunosc, că am rămas perplexă, când am citit mesajul de salut al Patriarhului Kiril, care vine, cică, să binecuvânteze unirea Basarabiei cu țara-mamă. Își cere scuze pentru crimele comise de înaintași. Oare?! Dacă nu e glumă, de prost gust, a cuiva, rămân fără replică. Să știe Înalt Preasfinția sa ceva, ce nu știu, încă nici chiar politicienii din lume? Nu cred. Dar dacă se face cacialma pe baza unor lucruri sfinte, cum ar fi unirea cu țara, apoi vai și amar de noi, nu de ei!

De nu mi-aș iubi atât de mult țara, oamenii acestui pământ, străbunii – aș privi indiferent la „jocurile” de tot soiul, care-mi produc dezgust! Da nu mă lasă durerea acestui neam osemintele străbunilor mei să aplaud „ingeniozități”, care-mi sfârtecă existența.

Pe aceeași temă

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG