Linkuri accesibilitate

În dezbatere: „Limbă românească uzuală, curată, în Basarabia nu există...”


Emilian Galaicu-Păun și Viorel Mardare în studioul Europei Libere la Chișinău

Emilian Galaicu-Păun și Viorel Mardare în studioul Europei Libere la Chișinău

Punct și de la Capăt cu Vasile Botnaru și invitații săi: scriitorul Emil Galaicu-Păun și bloggerul Viorel Mardare.



„Vorba lungă – sărăcia omului”, zice proverbul pe care am de gând, pe de o parte, să-l confirm, scurtându-mi la maxim motivarea temei de astăzi, dar, pe de altă parte, să-l şi combat, cu ajutorul invitaţilor mei, ai căror avere este direct proporţională cu lungimea vorbei.
Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află scriitorul şi traducătorul Emilian Galaicu-Păun şi bloggerul Viorel Mardare
.

Europa Liberă: Împrumuturile lingvistice sunt inevitabile, mai cu seamă, într-o lume globalizată, superinformatizată. Putem doar să constatăm cât de nocivă sau inofensivă este această schimbare. Cred că exemplul cel mai concludent pentru toată lumea va fi acest „O.K.”, pe care noi l-am împrumutat, cu foarte multă uşurinţă. Pentru că suntem între 31 august şi 2 septembrie, când va începe anul şcolar efectiv, ne-ar sta bine să discutăm despre aceasta, în continuarea unui recent interviu, în care oficiali de la Ministerul Educaţiei, dar şi cadre didactice îşi exprimau îngrijorarea în legătură cu calcurile, cu împrumuturile şi cu „poluarea” limbajului, care vine, în special, din zona comunicării pe internet.

Am invitat doi exponenţi ai acestor straturi lingvistice, Emilian Galaicu-Păun – care prin definiţie este un purist, pentru că scrie texte, le dăltuieşte direct în istorie, cărţile sale vor fi rămânând în manuale – şi Viorel Mardare, care este tocmai antipodul în sensul acesta, scrie pe un „şerveţel”, ca la restaurant. Deşi cred că, în suflet, la fel ca Gheorghe Erizanu, probabil, speră să scoată o carte de texte de pe bloguri. Dar oricum limbajul de pe bloguri este unul de uz intern, între navigatori, şi nu există mare diferenţă uneori între ceea ce scrie în blog şi pe chat-uri, comentarii.


Încep de la Emilian Galaicu-Păun, spune-ne, te rog, dacă este justificată alarma aceasta şi dacă e cazul să se opună cineva împrumuturilor şi „globalizării”?

Emilian Galaicu-Păun: „Ori ne opunem, ori nu ne opunem, fenomenul se desfăşoară în plină viteză şi nu doar la noi. De exemplu, francezii vorbesc despre frangleza care a devenit un limbaj la fel de O.K., cum este O.K.-ul de care vorbeai ceva mai sus. Nu aceasta mă deranjează foarte tare. Mi se par aproape fireşti aceste „O.K.”, „O.R.”, sau, eu ştiu ce, „week-end”, care au intrat în limbaj şi, într-un fel, şi-au găsit locul lor. Sunt nişte formule foarte succinte şi nu întotdeauna datul din cap se vede şi pe internet, şi la telefon. Şi atunci ele îşi au locul.

Ceea ce mă surprinde oarecum este că la douăzeci şi ceva de ani de – cu ghilimele sau fără ghilimele – independenţă, avem foarte multe calchieri din limba rusă şi calchieri pe care le aud din gura unei generaţii foarte tinere, care aproape că nu mai vorbeşte ruseşte, dar care a preluat foarte multe dintre aceste calchieri. Şi îmi sau seama şi de ce. Probabil, este şi acest fenomen al, cum să-i zic, nici nu al epatării, al autohtonizării.

Exponentul cel mai radical, dacă vreţi, este Pavel Stratan care, graţie acestui limbaj al său foarte specific, foarte basarabenesc, şi-a cucerit un loc binemeritat pe estrada românească, pentru că exprimă tocmai acest specific local. Mă întorc puţin mai înainte şi îmi mai amintesc, a propos, de aceste împrumuturi, că, în fiecare an, în luna august, Larousse scoate o nouă ediţie a dicţionarului limbii franceze pentru 2014, 2015 etc. Deci exact în luna august se întâmplă acest lucru. Ei bine, în fiecare an, sunt câteva sute de cuvinte, neologistice, care sunt, în sfârşit, adoptate de Larousse, deşi ele circulă în realitate de ani de zile. Şi cele mai multe împrumuturi sunt, evident, din franceza canadiană, care, bineînţeles că, vin din americană. Şi atunci nu te poţi opune procesului.

Repet, poţi să le instrumentalizezi astfel, încât ele să sune mai mult sau mai puţin firesc şi tot ele să fie un fel de jaloane împotriva unor calchieri, să zicem, de sintagme, de gândire, dacă vreţi, din altă limbă”.

Europa Liberă: Vorbeaţi mai sus despre Pavel Stratan. Preşedintele Traian Băsescu a invocat numele Anei Lesko, care, la fel, şi-a acreditat imaginea şi identitatea de rusoaică – Аnecika moia – deliberat, probabil, din considerente comerciale. Dumneata ai deschis o cutie a Pandorei în care putem rămâne toată emisiunea, dar aş vrea, pe scurt, să dezghiocăm acest subiect provocativ. Sunt moldovenii ahtiaţi după o identitate separată de cea românească?

Emilian Galaicu-Păun: „Nu neapărat. Dar cred că pentru mulţi devine o marcă comercială. Până la Ana Lesko sunt fraţii Vakulovski, care în primele lor cărţi semnau cu „ch” şi în ultimele lor cărţi semnează pe copertă cu „k”, Vakulovski cu 2 de „k”. Şi acest „k” spune foarte mult. Deci este, dacă vreţi, o mică distanţă care se pune între o identitate românească generală şi un semn de particular, al locului de naştere. Nu mă deranjează acest lucru, atâta vreme cât ei scriu bine româneşte. Dacă ar scrie prost româneşte, ar fi o problemă.”

Europa Liberă: Viorel, dumneata păcătuieşti, de multe ori, cu împrumuturi directe, rusisme sau cuvinte licenţioase, despre care am mai vorbit. De fapt, ce vrei să faci? Să epatezi publicul sau aceasta e firea dumitale, identitatea basarabeană?

Viorel Mardare: „Utilizând rusismele sau înjurăturile, sau alte cuvinte care sunt mai puţin ortodoxe pentru un limbaj literar, eu, de fapt, vreau să vorbesc mai puţin formal.

Există limbajul literar, în care există oamenii care trebuie, iată, la radio dumneavoastră trebuie să vorbiţi un limbaj literar, există preşedintele ţării, există profesorii, există multă altă lume, care în diferite contexte vorbeşte un limbaj literar.

Există însă limba uzuală care, din păcate, în Republica Moldova, este foarte rusificată pentru că nu are nişte repere. Să recunoaştem, toată lumea vrea să vorbească relaxat, chiar şi neamţul, şi englezul, când merge acasă, pe drum, intră la bar, bea o bere şi vorbeşte cu prietenii deloc în limba reginei. Vorbeşte într-o altfel de engleză, o engleză uzuală, una relaxată.

Iată, limbă românească uzuală, curată în Basarabia nu există... Nu există pentru că nici nu au format-o oamenii care trebuiau să o formeze. De obicei aceasta o formează scenariştii, regizorii de film, scriitorii, jurnaliştii ş.a.m.d., cântăreţii. Noi, timp de 22 de ani, am vorbit În studioul Europei Libere la Chișinău

În studioul Europei Libere la Chișinău

sau o limbă foarte, foarte rusificată, care era limba uzuală, sau o limbă literară foarte constipată. Începând cu anii ’90, în fiecare dimineaţă, la radio ieşeau oameni, academicieni, care ne spuneau că în niciun fel a vorbi limba română nu este corect...

Toată lumea din start vorbeşte limba română greşit. Nimeni însă nu a luat în calcul că, începând cu 1991, populaţia acestei ţări s-a trezit brusc analfabetă. Şi este, nu ştiu, un act de foarte mare curaj al poporului nostru care timp de 2-3 ani a învăţat să scrie într-o altă grafie. Deci bravo poporului român din Basarabia, care a putut să înveţe să scrie altfel... Pentru că aceasta e o schimbare radicală. Plus la aceasta, noi am mai avut o problemă. Noi am fost rusificaţi un timp şi de la 1990 încoace practic sursele de influenţă nu s-au schimbat. Deşi, încetul cu încetul, generaţia Minimax, ştiţi foarte bine, există deja o generaţie care vorbeşte o românească frumuşică.”

Emilian Galaicu-Păun: „Pieptănată...”

Viorel Mardare: „Da, imitând desenele animate de la Minimax. Noi, aceştia mai maturi, însă nu avem nişte repere auditive, să zicem. Ce ne propun nouă televizoarele, seară de seară? Ce privesc maturii? Maturii privesc filme. Noi putem să alegem sau să privim filme în limba rusă, venite din Rusia, sau să privim filme în limba engleză, cu subtitrări în limba română. Noi nu auzim limbă românească frumoasă, venită de la sursa ei, din România, de peste Prut. Nouă ne este foarte greu în limba aceasta neformală să numim poliţistul „sticlete” sau „faraon”, sau „gabor”.

Europa Liberă: ...sau „Garcea”...

Viorel Mardare: „...sau „Garcea” pentru că noi nu auzim cuvintele respective. Noi auzim cuvântul „cop” şi jos, în subtitrare, scrie „faraon”, în schimb, noi auzim cuvântul „ment”, zi de zi, la televizor, în limba rusă. Respectiv, în argoul nostru se întipăreşte cuvântul „ment”. Şi accentuez: toată lumea are nevoie de argou, nu poţi să menţii un limbaj literar, zi de zi, în toate contextele. Există nişte contexte în care vrei să te relaxezi şi să vorbeşti mai relaxat, mai pe limba poporului. Limba poporului, românească, însă nu există, pentru că cuvântul „mişto” mie îmi este foarte-foarte străin. Eu nu l-am auzit niciodată, eu am auzit că el există. Şi mie îmi este mult mai uşor să spun „ciotka”, „kliova”, „kruta”, în loc de „mişto”.”

Europa Liberă: A propos, de popor. Două întrebări am. Poate, din întâmplare, mai mergeţi să faceţi cumpărături la piaţă. Cum credeţi, cine a câştigat până acuma, după 22 de ani, meciul: academicienii, intelectualii, voi, cei care instituiţi normele de limbaj sau poporul care vinde la piaţă?

Emilian Galaicu-Păun: „În mod cert, nu academicienii pentru că şi ei vorbesc cu o mulţime de calchieri. Am auzit preşedintele Academiei şi alţi câţiva din conducerea Academiei, deci, academicieni aşa, cu galoane, cu sintagme de genul „în dependenţă de”... Se spune „în funcţie de”, e o chestie absolut elementară. Şi această „în dependenţă de” am auzit-o chiar de la filologi, de la academicieni-filologi. Deci ce mai vrem de la academicieni-matematicieni sau biologi etc., etc.?

Pe de altă parte, nu a câştigat nici intelectualitatea de creaţie, pentru că limbajul literar este unul aproape strict profesionist. Şi el tot este pe punct de a se degrada. Şi, când vorbesc de degradare, nu mă gândesc neapărat cu un semn negativ, dar, de exemplu, în romanele lui Alexandru Vakulovski la o dezbatere „Punct și de la capăt”

Alexandru Vakulovski la o dezbatere „Punct și de la capăt”

Alexandru Vakulovski se vorbeşte mai spre ceea ce spunea Viorel şi cred că este un lucru absolut firesc. Pentru că, are absolută dreptate Viorel, oamenii de rând au nevoie de un limbaj uzual, de un limbaj care să redea nu doar înţelesul cuvintelor din DEX, dar şi emoţia acelor cuvinte. Or, slangul, ori cuvintele uzuale de genul cuvintelor de cartier tocmai acest lucru fac, redau şi emoţia unor fapte, unor gânduri etc., etc. Şi aici este o mare problemă.

În România, oraşele au reuşit să-şi creeze limbajele de cartier cu „mişto”, cu alte cuvinte care vin din zona romă, dar ele acoperă o anumită necesitate de a impregna limbajul cu o anumită emotivitate. Noi nu avem acest limbaj de cartier, pentru că a rămas cel vechi, de cartier sovietic şi, într-adevăr, mie îmi vine mult mai uşor să spun nu doar „kliova”, să zic, dar nişte exclamaţii din anii ’70, care au intrat foarte bine în memoria mea afectivă, pentru că redau exact starea de atunci, decât să apelez la aceste cuvinte care nici măcar nu sunt de împrumut, sunt cuvinte de tabletă, de televizor.”

Europa Liberă: Silicoane...

Emilian Galaicu-Păun: „Da, cuvinte „siliconate”. E o idee bună.

Europa Liberă: Viorel, cine, de fapt, a câştigat meciul, competiţia? Hai să nu îi zicem meciul.

Viorel Mardare: „Este egalitate, până una alta, doar că în avantaj sunt academicienii totuşi. Dacă observ eu o tendinţă, să zicem, ştirile de la televizor, când la aceeaşi piaţă centrală sunt luate sincroane de la vânzători. Vânzătorii imediat devin foarte serioşi, se mobilizează, se constipă puţin şi încep să genereze un limbaj de lemn, dar, cum să zic, cvasi-corect.

Totuşi moldoveanul nostru poate să se mobilizeze şi un arsenal suficient pentru a se exprima, un vocabular suficient pentru a putea să se exprime îl are, doar că nu îl foloseşte. Eu cred că academicienii totuşi, încetul cu încetul, îi câştigă pe ai noştri, pentru că ai noştri...”

Europa Liberă: Dumneata te consideri de partea aceasta?

Viorel Mardare: „Eu nu mă consider de partea aceasta, pentru că, chiar şi în privinţa aceloraşi calchieri, am nişte rezerve. Să zicem, eu nu sunt filolog ca domnul Galaicu-Păun şi de aceasta pot să-mi permit să nu ţin aşa de mult la limba română literară. Eu văd lucrurile aşa: din moment ce Academia Română bagă cuvântul „job” în DEX, deşi există sinonime în limba română, care ar exprima exact noţiunea de „job”, din moment ce Academia Română include cuvântul „job” în vocabularul limbii române, de ce? Pentru că este un cuvânt bine cunoscut de toată lumea, pentru că a intrat în uz şi pentru că lumea îi prinde sensul.

Făcând o analogie, eu aş putea spune: calchierile, care vin din limba rusă, la fel, sunt înţelese de toată lumea, cu excepţia faptului că ele sunt formulate prin cuvinte româneşti, ceea ce chiar este un avantaj faţă de acelaşi „job”. Ele sunt nişte formulări venite din limba rusă, al căror sens este cunoscut de toată lumea şi care au intrat în uz într-atât de mult, încât noi nici nu observăm că sunt, de fapt, nişte greşeli de exprimare.”

Europa Liberă: Viorel, dumneata eşti avocatul acuma al calcurilor, al calchierii sau al scurtăturii? Pledoaria de acolo a început. O comunicare pe scurtătură, dacă vrei, o analogie „a la Vîsoţki”, da?

Viorel Mardare: „Nu neapărat pe scurtătură. Da, eu sunt avocatul calchierilor. Eu cred că aceste expresii trebuie, la un moment dat, acceptate de către academicieni ca fiind: iată, ei ne-au învins, piaţa centrală a învins, în cazul dat... Toată lumea foloseşte asta, limba este un organism viu, el nu poate sta pe loc.”

Emilian Galaicu-Păun: „Cu o mică remarcă, remarcă principială. Dacă nu cumva acceptând „nu se primeşte” în loc de „nu reuşeşte”, „în dependenţă de” în loc de „în funcţie de” şi foarte multe. Deci problema este foarte sensibilă pentru că, într-adevăr, de vreme ce se include „job”, „O.K.” şi altele – şi sunt o mulţime: „week-end”, deşi este „sfârşit de săptămână” şi foarte multe alte englezisme în DEX – într-adevăr, de ce nu s-ar include aceste calchieri din rusă? Doar că pe mine mă deranjează tocmai faptul că ele sunt foarte uşor adaptabile la limba română, adică se ia un verb sau un substantiv românesc şi se pune o desinenţă „a la Larousse” sau se merge pe modelul rusesc şi mai puţin văd un pericol în „O.K.” şi în „job”, decât în aceste „nu se primeşte”, „în dependenţă de” ş.a.m.d.

Europa Liberă: Eu mai vreau să nuanţăm un pic, că Viorel apare pe post de avocat al unei categorii care e mult mai extinsă decât cea pe care crede că o reprezintă. Pentru că e una să calchiezi, să iei nişte împrumuturi din comoditate sau din snobism şi alta – din agramaţie, din necunoaştere sau din lene intelectuală, din necitire de cărţi şi de texte şi din atitudine refractară, în general, faţă de limbaj. Mie mi se pare că de aici vine pericolul poluării adevărate a limbii. Să ne amintim de Elocika Şciukina, personajul care tocmai îl ştie toată lumea din Basarabia, care avea 20 de intersecţii, suficiente ca să comunice cu partenerii săi.

Emilian Galaicu-Păun: „Hai să ne punem problema că, din moment ce televizorul a înlocuit biblioteca, din moment ce inclusiv la toate nivelele societăţii oamenii care, să zicem, au ajuns ceva, s-au ajuns, cum se spune într-un limbaj uzual românesc, dau exact acest contramodel.

Cred că cele mai multe calchieri le-am auzit la academicienii noştri – de
Biblioteca nu mai devine o necesitate pentru că omul de carte, omul cu carte, omul cu multă carte este, pur şi simplu, scos din viaţa culturală, inclusiv din viaţa socială, este împins spre periferia societăţii ...
o anumită factură, aici trebuie să precizez, trebuie să fiu sincer, până la capăt – şi la clasa politică. Sau ceea ce iarăşi este teribil de deranjant, când, cu un fals accent bucureştean, fostul preşedinte al Parlamentului spunea nişte lucruri, vorba ardeleanului: „stătea mâţul în coadă”.

Şi aceasta vine, bineînţeles, din înlocuirea bibliotecii cu alte mijloace de informare şi aşa mai departe. Biblioteca nu mai devine o necesitate pentru că omul de carte, omul cu carte, omul cu multă carte este, pur şi simplu, scos din viaţa culturală, inclusiv din viaţa socială, este împins spre periferia societăţii, în mod foarte clar. Nu avem, la ora actuală, nicio revistă literară, cel puţin, parţial susţinută de Ministerul Culturii sau de Ministerul Educaţiei.”

Europa Liberă: Nu se ştie câţi oameni vor citi această revistă.

Emilian Galaicu-Păun: „Se poate face în aşa fel încât să fie citită. Eu cred că există suficientă lume care scrie, în primul rând, şi care, cel puţin, dintr-un fel de curiozitate intelectuală, ar deschide o revistă literară.”

Europa Liberă: Dar, revenind la oamenii care instituie norme, care, în virtutea meseriei, sunt modele, cum ar fi, aţi pomenit, politicienii, eu m-aş referi la preoţi, care unii dintre ei vorbesc un limbaj de lemn impardonabil.

Emilian Galaicu-Păun: „Din lemn de cruce.”

Europa Liberă: Mă rog, lăsăm poantele pe chestia aceasta. Dar şi, dimpotrivă, sunt unii preoţi care ştiu foarte bine să „cocheteze” cu tinerii, să îi atragă într-un circuit ideologico-lingvistic. Acuma au fost nişte copii la o tabără de vară, copii ai migranţilor moldoveni, stabiliţi în Spania, Portugalia şi cineva a remarcat, colegul nostru Petru Macovei, a remarcat în limbajul lor prezenţa cuvintelor „katlete” şi a altor împrumuturi. Migranţii aceştia, care sunt în spaţiul latin, darămite, în spaţiul răsăritean, ce fel de franceză canadiană vor fi conservând ei, dacă nu cumva acolo va fi limba mai autentică decât aici, în Basarabia?

Emilian Galaicu-Păun: „Ieri m-am întâlnit cu pictorul Ion Coman, pe care l-am cunoscut din anii ’87-’88 de la Moscova. Pe atunci avea un copil foarte mic, Ştefan, acum acest copil are 26 de ani. Şi am stat de vorbă cu Ion Coman şi cu copilul lui. Mare mi-a fost mirarea să aud că acest copil care are nevoie, la un moment dat, să i se traducă din română în italiană, pentru că nu reuşeşte să prindă toate nuanţele, a tras nişte înjurături ruseşte, a spus nişte sintagme care erau, de fapt, nişte calchieri pentru că a preluat un model de taică-su. Şi dacă mai comunică cu basarabeni din zona de nord a Italiei, din Milano şi aşa mai departe, probabil că acest slang se ia mai uşor. Pentru că, repet, el este cumva mai umanizat, nu sunt cuvintele în uniforme sau la papion şi la patru ace din dicţionar, sunt cuvinte trecute printr-un filtru uman care cumva le umanizează...

Am vorbit cu mai mulţi basarabeni între 30 şi 40 de ani de la Paris, care sunt bine integraţi în viaţa franceză, au slujbe pe la bănci, pe la tot felul de agenţii, dar ei vin prin filieră fie ieşeană, fie bucureşteană, au făcut facultatea în România, după aceea, au ajuns în Franţa şi ei păstrează toate acele cuvinte de cartier care cumva le fac limbajul mai specific faţă de basarabeneasca noastră.

Dar am văzut şi eu reportajul acela despre tabăra de copii şi, atunci când vorbea fetiţa din Portugalia, cu o pronunţie mai degrabă portugheză decât românească, mi-am amintit de ce spunea un foarte bun scriitor român, stabilit de mulţi ani de zile la New York, Victor Popa, care, la un moment dat, zicea aşa: „Din păcate, la a doua generaţie de migranţi, românii uită limba maternă”.

Viorel Mardare: „Despre ai noştri „la Italia”, „la Italia” intenţionat, pot să vă spun că pe o reţea de socializare care se numeşte odnoklassniki, utilizată de majoritatea moldovenilor.”

Europa Liberă: Adică tot un fel de conservă?

Viorel Mardare: „Exact acolo „mă agaţă” foarte mulţi colegi de clasă care sunt plecaţi de foarte mulţi ani în Italia, sunt stabiliţi, au familii şi încearcă să întreţină un dialog cu mine, să comunice, nu au fost demult acasă, vin câte jumătate de lună pe an la părinţi, dacă îi mai au aici, dacă nu i-au luat încolo. Şi vreau să vă spun că întâmpin mici dificultăţi în comunicarea cu dânşii, mai ales, luând în consideraţie abuzul de italienisme pe care ei le folosesc atât de armonios, încât nu-şi dau seama că sunt, de fapt, nişte cuvinte străine pe care aş putea eu să nu le înţeleg, la un moment dat. Da, vorbesc un fel de românească ciudată, menţionez că fără rusisme, dar deja cu italienisme. Adică ai noştri mai sunt şi foarte maleabili, lingvistic vorbind...

Eu nu cred că este o tare mare problemă, domnul Galaicu-Păun deja a spus că, la a doua generaţie de migranţi, nici nu avem ce să mai vrem de la ei şi eu nu cred că ei se vor mai întoarce. Da, acolo, undeva se va mai vorbi puţin o limbă românească, după care ei vor fi italieni în toată legea. Şi nu ştiu dacă să exprimăm nişte regrete sau să ne bucurăm pentru nişte oameni care au căpătat o bucată de viaţă mai bună decât noi şi şi-au împlinit nişte vise, în sfârşit.

A propos, revenind la aceleaşi calchieri, tot frunzărind internetul, am mai dat de nişte articole pe site-ul Academiei Române, unde se vorbea şi despre adoptarea, în următorul DEX, a unor cuvinte care vin de la diaspora din Portugalia, Spania şi Italia, care sunt italienisme,
Cred că academicienii noştri, localnicii, nu luptă în direcţia care trebuie. ...
spaniolisme şi portughezisme, foarte bine cunoscute de localnicii de acolo, intrate în uzul lor şi pe care deja Academia Română este gata să le introducă în DEX. Deci, dacă lor li se permite aceasta, noi de ce nu am avea dreptul la nişte calchieri din limba rusă – este întrebarea mea...

Eu cred că academicienii noştri, localnicii, nu luptă în direcţia care trebuie. Sau, de fapt, la noi întrebarea întotdeauna este foarte radicală: împrumuturile din limba rusă sunt proaste, împrumuturile din celelalte limbi sunt bune...”

Europa Liberă: Sunt O.K.

Viorel Mardare: „Sunt O.K., da. Denumirea magazinului Zoluşka se interzice, magazinul Cinderella este O.K. Întrebarea mea este de ce?!
Cu ce este mai periculoasă limba rusă pentru limba românească decât aceeaşi engleză?! ...
Sau cu ce este mai periculoasă limba rusă pentru limba românească decât aceeaşi engleză?! Şi aş vrea să vă citesc o poezie, este un hit din primăvara aceasta. Foarte des l-am auzit la radio şi eu realizam că nişte chestii îmi scapă, dar el este cântat în limba română, Grasul XXL îi spune [interpretului]. „LaLaSong” se numeşte cântecelul.

Atenţie poezia: „Wow! Zici că-i San Francisco...
Ce-ai pus în pahar de mă simt atât de disco?
Sanchi!
Toată lumea o-arde junky..
Văd în jurul meu mult prea multe feţe funky!
Yeah! Pe-pe-pe-pe şi-n gin... plastic,
Tu ca Julieta, Romeo ca-n Fantastic
Clasic!
Beau molotov,
Fiindcă intră frig şi-acum văd steluţe mov!
I Love This Club!
Mesele sunt goale, toată lumea e pe sub ele,
Că picioarele sunt grele,
Numa’ plec d-aici decât c-o geantă de lovele.”

Eu mă consider un om suficient de informat şi citit, însă sensul a 20 la sută din această poezie îmi scapă...”

Europa Liberă: Acolo contează limbajul non-verbal: el se fâţâie în cadrul şi acolo se traduce tot asta.

Viorel Mardare: „De fâţâit se fâţâie, însă presupun că peste Prut textul acesta este înţeles sută la sută. Aici nişte chestii îmi scapă. De aceasta revin la argoul care este tare necesar şi pe care noi încă nu-l avem şi el nicidecum nu se formează pentru că susul piramidei nu este suficient de eficient.
Scriitorii noştri nu scriu pentru popor.
Nu avem literatură de consum, la un moment dat... Avem nişte literatură ermetică care mie îmi este foarte greu să o răsfoiesc şi să încerc să o citesc...

Nu avem suficientă muzică, adică noi o avem, însă diferită lume abordează în mod diferit limbajul. Ştim de Carla’s Dreams care este mai „periculoasă”, luând în consideraţie rusismele. Şi revenind la acelaşi Pavel Stratan, pe care l-aţi menţionat, ţin să accentuez că Stratan foloseşte foarte, foarte, foarte puţine rusisme. Adică este un limbaj, de fapt, curăţel, armonios, de al nostru. Noi îl înţelegem şi el este foarte drăguţ.”

Emilian Galaicu-Păun: „Da, ceea ce contează la el este accentul foarte specific locului şi cred că este şi şarmul acesta. Viorel a adus câteva probleme foarte importante. Vorbesc foarte scurt despre camelionismul lingvistic: într-adevăr, moldovenii ştiu foarte bine să se plieze pe orice limbaj... Şi aceasta uneori li se întoarce şi împotriva lor, pentru că, la a doua, la a treia generaţie este pierdută limba maternă. Dar, pe de altă parte, foarte uşor se adaptează. Referitor la de ce sunt îmbrăţişate calchierile sau italienismele, portughismele, franţuzismele...”

Europa Liberă: ...englezismele...

Emilian Galaicu-Păun: „...englezismele şi nu rusismele. Da, este o mare problemă, dar există şi un răspuns foarte mişto la această... „Mişto” – mie îmi face foarte bine, am prieteni foarte mulţi bucureşteni, aşa că pot să îmi permit. Există un răspuns foarte mişto la această întrebare care este dat de traducătorul românesc al romanului Portocala mecanică. Ei bine, traducerea românească merge pe împrumuturi din rusă, adică acolo se zice: „Ci, paţani, ne atrubim”, nu ştiu ce, cam în stilul acesta.

Se presupune că, la Bucureşti, deja au desantat suficienţi basarabeni ca acest slang rusesc să fie, mai mult sau mai puţin, cunoscut. Şi traducerea este publicată de Humanitas care este o editură foarte serioasă. Adică, pentru a reda slangul dintr-un oraş american sau englezesc, nu mai ţin minte unde are loc acţiunea, în Anglia, mi se pare, traducătorul a simţit nevoia să recurgă nu la slangul bucureştean, care este unul deja foarte uzual şi aproape clasicizat, ci la unul rusesc. Este o idee interesantă.

La capitolul vocabular, limbajul s-a democratizat poate că excesiv ...
Şi punctul trei, despre literatura aşa-zisă ermetică: e şi nu e. Pentru că se vede un efort foarte clar, cel puţin, al ultimelor două generaţii, de a democratiza limbajul. Deci, pe de o parte, de a folosi sintaxe foarte evoluate, fraze lungi, etajate, proustiene, ca să zic aşa. Dar, pe de altă parte, la capitolul vocabular, s-a democratizat poate că excesiv... Pentru că, la un moment dat, sunt pagini întregi pe care nimeni nu ar risca să le citească într-un studiou sau la o televiziune, sau într-o clasă, deşi toţi copiii ştiu aceste...”

Viorel Mardare: „Eu cred că aici nu m-am exprimat corect. Când am vorbit de literatură, într-adevăr, chiar abuzează unii de cuvintele ce încep cu „p”, de pildă: pagini întregi, chiar şi denumiri de romane. Însă aici problema e despre ce scriu oamenii, nu despre cum scriu oamenii... Eu aş vrea foarte mult să citesc un roman poliţist despre locotenentul Căldare de la Ciocana care încearcă să găsească o reţea de traficanţi... Şi aceasta e literatură de consum şi aşa poţi să stârneşti curiozitatea, cel puţin, a omului de la piaţă să citească în limba română...”

Emilian Galaicu-Păun: „Absolut de acord. Noi am avut o discuţie foarte serioasă cu nişte colegi despre romanul contemporan. Şi am zis că sunt tot felul de proiecţii intelectuale, tot felul de chestii hiper-livreşti sau, dimpotrivă, lucrurile duse aproape la limbaj de înjurături, dar lipseşte un detectiv bun, lipseşte un bun roman de dragoste, o melodramă de dragoste, un fel de serial de acesta brazilian sau mexican, în care gospodinele la pagina 50 să tragă un plâns, la 50-60 să mai bocească puţin şi aşa mai departe... Există tentativa aceasta a lui Petru Bogatu de a scoate un roman poliţist, este singulară în felul ei, dar nu pot să spun că a avut impactul cuvenit, deşi cartea e curăţică.”

Europa Liberă: Dar să-i cereţi lui Bogatu să devină autor de romane poliţiste, cred că nu...

Emilian Galaicu-Păun: „Nu, în niciun caz.”

Europa Liberă: Mă mănâncă limba să vă pun o întrebare provocatoare. Am să o formulez totuşi ca să îmi răspundeţi pe cât de monosilabic puteţi. Noi suntem în proces de constituire a limbii moldoveneşti sau este un proces firesc pentru limba română care se dezvoltă în spaţiul acesta, domnule Galaicu-Păun?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu sper totuşi că graiul moldovenesc îşi va păstra accentul, dulceaţa, dacă vreţi... Şi această dulceaţă o pot găsi şi
Eu sper totuşi că graiul moldovenesc îşi va păstra accentul, dulceaţa ...
în poezia lui Emil Brumaru, şi Leonid Dimov, şi la alţii. Dar, pe de altă parte, la nivel de limbă literară, eu sper totuşi să aibă loc acel proces de integrare totală, să scriem, cel puţin, o bună limbă literară.”

Europa Liberă: Viorel, ne îndepărtăm de limba română sau nu?

Viorel Mardare: „Eu cred că suntem pe calea cea dreaptă, doar că problema noastră cea mai mare este ortografia. Noi vorbim despre limba vorbită, însă eu cred că miezul problemei este ortografia. Profesorii de limbă română din ţara aceasta, timp de 12 ani, predau
Oamenii noştri nu pot scrie corect, nu au idee cum se scriu anumite cuvinte, nu au idee unde se pun cratimele ...
elevilor limbă românească, zi de zi – că aceasta e o materie care se predă în fiecare zi, ca şi matematica – pentru ca, spre final, după absolvire, oamenii să nu poată scrie corect româneşte...

Aceasta este o problemă, pe care am văzut-o abia după răspândirea internetului în mase.

Oamenii noştri nu pot scrie corect, nu au idee cum se scriu anumite cuvinte, nu au idee unde se pun cratimele. Şi aceasta este o foarte, foarte mare problemă, începând cu intelectualii, terminând cu proaspeţii absolvenţi de şcoală.”

Emilian Galaicu-Păun: „Îmi imaginez ce ar face cetăţenii noştri, dacă ar trebui să scrie franţuzeşte pentru că acolo cuvântul nu este scris fonetic. Noi avem o limbă, în sensul acesta, foarte uşoară.”

Europa Liberă: Nu idealizaţi, şi în Franţa sunt analfabeţi.

Emilian Galaicu-Păun: „Ştiu, e adevărat. Dar gradul de alfabetizare totuşi este ceva mai mare ca la noi... Or, noi avem o limbă fonetică. Este foarte uşor să scrii „de-a dracului” sau nu ştiu ce, doar să ştii unde să pui cratima sau, mă rog, nu mai vorbesc de virgule, de tot ce ţine deja de punctuaţie.”

Europa Liberă: Dacă ar depinde, ca şi în cazul virgulei acelea, „kazniti nelizea pomilovati”, cred că am învăţa foarte repede. Mulţumesc tare mult. Sunt convins că vom mai continua această discuţie pentru că nici pe departe nu am epuizat-o.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG